DANIELA TOMA - NUNTA NĂLUCILOR DE HÂRTIE

Daniela Toma - Nunta nălucilor de hârtie (Editura Art Creativ, București, 2019): Încă de la începutul volumului Danielei Toma, Nunta nălucilor de hârtie (Editura Art Creativ, București, 2019) găsim numeroase antropomorfizări ce potențează impactul versurilor, cu deplasări elocvente înspre supramundaneitate. Discursul poetei are incontestabile accente barochizante, presupunând o enigmatică irumpere a multiplicității simbolurilor. (...) Textele din Nunta nălucilor de hârtie beneficiază de un corpus metaforic percutant, în deplină consonanță cu hipertrofierea imaginației. Corespondențele, unele de-a dreptul abisale, ating profunde accepțiuni caracteristice transrealității. Volumul evidențiază numeroase pasaje care adâncesc enigma. Detaliile crepusculare se conjugă cu remarcabile elanuri luminoase. Impresionează etalarea particularizantei energii dionisiace. Lectura cărții Danielei Toma ne familiarizează cu elanul turbionar propriu entităților poetice, ale cărui reverberații incumbă nebănuite misterii. (extras din cronica volumului Nunta nălucilor de hârtie – Întrepătrunderi enigmatice – semnată de poetul Octavian Mihalcea)

Daniela Toma scrie poezia unui vizionarism imponderabil, acel vizionarism al celor născuți cu grație. Așa cum gura modelează sunetele și eliberează rostirea, în același mod grația modulează percepțiile și naște acel vizionarism imponderabil. „...timpul îşi întinde spatele, / ştie că e locuit de alt timp mai mic, / acela, de altul şi tot aşa... / nu a încetat niciodată să existe..." (Eugen Pohonțu)

Nu găsim în această carte nimic din ceea ce destui consideră că ar trebui să fie tipic pentru poezia feminină. Daniela Toma, chiar și în textele în care se raportează la condiția sa de femeie, este imaginea unei ființe puternice, în măsură să-și adjudece feminitatea ca pe o expresie a forței, fie ea și, deseori, de o senzualitate fără complexe: “are cineva pe aici o rochie roșie cât mai tulbure / sau aștept noaptea să mă mărit în pielea goală?” Citim undeva și, în aceeași linie, descoperim o altă imagine, dar la fel de pregnantă: „aud dialogul de dantelă fină al coastelor mele / tocmai când mărturiile au devenit mai tentante / în poziția aleasă” (George Mihalcea)

la început, nunta nălucilor a fost tradusă de mai multe limbi

în gândul frunzelor

apoi, privită insistent din profil la orice lectură publică

s-a aciuat în pivniţa unui conac celebru

se zvonea că trăia necinstit cu un dumnezeu de lemn

şi cu un pahar care nu era nici strigoi, nici de vodcă rusească,

dar alunga portretele de femeie cu o scândurică ruptă dintr-o bancă veche

vai, ce pierdere de memorie umbla cu pastilele de tremurat în buzunar

şi ce baston nepotrivit avea!

de fapt, doar antecedentele erau prinse în insectar,

capătul galbenului se zvârcolea pe mânecă

şi sorbea fără întrerupere inima unei comori

iată de ce la miezul nopţii acopeream costumele de miri

cu mult roşu searbăd de goliciune şi picioare lungi

şi când suna telefonul de descompunere,                       

trupurile erau lepădate şi depozitate imediat

într-un ciripit detaliat

dintr-un salt, bufniţa cu pălărie roşie din secolul trecut

îşi construia o groapă imensă în somnul meu

dar totdeauna soseşte pe neaşteptate treişpele de roşu ca să urle

de parcă pisica mea n-ar fi a mea şi colivia care plânge

seamănă cu o funie ce mă urmăreşte în detaliile cele mai mici ale frunţii

tu umpli şapte pahare cu lăutari,

le îndeşi vioara sub piele şi aştepţi mult şi bine

să înceapă nunta de năluci când aerul înfierbântat

loveşte cu copita

mi-ar prinde bine acum un contract suplimentar

cu imaginaţia mea blue air în ediţia ei de suspans

pulsând lipsa câtorva sentimente însă, mai bine

încercuiesc balconul cu flori şi-l numesc derbedeu

crizele de isterie ale gutuilor din geam

să fie puse pe seama lunii de miere a anotimpului,
dar remiza să aparţină neapărat castanelor coapte

într-un mic atelier de reparaţii

eii, şi cum jocul poate continua, dacă tot am anulat marţea,
propun să antrenăm diseară vinul tău rose
şi intenţiile mele de noroc.

sub plapumă

repet cu forma odăii toate dansurile murdare de sărbători

la capătul patului, oglinda mea se parfumează
alegând să coboare din frig sub cămaşa poveştii de amor
cu care se ţine de vreo 5 ani de mână                           

se pare că trupul şi-a ales o ţinută de gală
şi s-a îndreptat spre rai să le servească ceai cărţilor

de noroc când vor fi bolnave

                                       

ce frumuseţe adevărată are explozia în fotografia asta, vei spune,
nici nu mai contează ce se va întâmpla după aceea în mintea ei!                                                       

deși n-am avut chitară, toată noaptea ţi-am cântat

cu trupul meu

acum ştiţi,

am avut o nuntă cu păsări care mi-au ciripit eşarfele                         

şi le-au învăţat să cânte

de fapt, eu mă învârteam în mijlocul lor ca o ambulanţă cu 7 litere,

din rochia mea decoltată alunecau ninsori direct în pantofi,

forma lor se refugia în subţirele dansului şi nu voia să se mai oprească

probabil, închideau în ei un fel de agitaţie               

care înainta greu prin metrul de aer fără bătături,                      

gata aranjat pe nişte tocuri înalte

cine să mai ia în seamă sârma ghimpată,                                 

singura care vorbea frumos despre cântarul din cămară?

şi ce gemeni perfecţi ne-au fost semnele de noroc

livrate prin curier,               

vremea ploioasă din Paris şi tricoul tău pe care scria „nothing to wear”!

pe toate le-am strâns în patul de la geam şi,

într-o clipă, le-am împăiat impunător

nuntaşii mi-au atârnat repede cererea în căsătorie de sensurile vremii,               

au mai ţinut un timp legătura cu trupul rece al unei beţii,

cu cel al altei beţii şi cu al următoarei,                                                   

exact cât a durat coloziunea cu colţul meu aiurit de rai

am mai apucat doar să desfac o sticlă de lapte,

să mă întind pe jos lângă mine

şi să-mi cinstesc singură memoria

cu biscuiţi, cu hohote de râs şi cu parastas

deasupra uşii se legăna fără ritm plăcuţa pe care tu

mi-ai promis că vei scrie:

„aici s-a încălzit cu numele ei ca şi cu o haină groasă de lână

sau ca o palmă pe obraz,

cea care nu şi-a mârâit palid strigătul

nici în lungimea geamătului, nici în rămasul lui bun,

şi-a făcut doar din oase un monument de tratament

cu dantelă neagră, cu parfumul ei Chalon şi cu pânză de sac” 

albul îşi suflecă mânecile şi, gâfâind din lipsă de calciu,

se preschimbă la mine în pântec

într-un vas înflorit

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela Toma

Copyright © 2019 Daniela Toma

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.