MARIA FILIPOIU - LA POARTA DIVINITĂȚII
Maria Filipoiu - La poarta divinității (editura ePublishers, București, 2017): Raportarea la
divinitate, din poezia Mariei Filipoiu diferă de zbaterea şi îndoielile
poetului credintei şi tăgadei. Pentru poetă, divinitatea e o certitudine
apriorică, o stare supremă, un spaţiu eterat, unde elaboratul şi tenacele
proces reflexiv ce constituie scheletul ideatic al demersului poetic permite
cristalizarea. Semnificativ e că divinitatea nu e un partener de dialog
spiritual, diferă de dumnezeire. Dumnezeu este, totuşi, pomenit, în ipostaza
clasică, explicitând rostul volumului şi citând, ca piatră fundamentală,
dictonul „Nihil sine Deo", în versiunea românească. (...) Volumul e girat
de Horia Gârbea, cu un fragment din propria prefaţă, pe coperta a patra. Vom încheia,
deci, recenzia cu finalul sintetic al prefeţei: „În încăpătorul Rai
post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe,
sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau
acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei
poartă." (Horia Gârbea) (extrase din recenzia “La porțile
raiului”, semnată de scriitorul și criticul literar Radu-Ilarion Munteanu și
publicată în revista „Spații culturale”, nr.61 /noiembrie-decembrie,
2018)
Rugă în
lacrimă
(sonet)
Mâinile în rugă unite cuminți
Îmi înalță gând din sufletul înfrânt,
Cu lacrimile uscate în cuvânt
Prin zori ascultând recviemul de sfinți.
Îmi plec genunchii obosiți spre
pământ,
Să aprind lumină stinșilor părinți,
Ce-n poarta cerului așteaptă
smeriți,
Judecata și voia Tatălui Sfânt.
Lacrima-n rugă primește răsplată
Din candelă cu foc de gând
aprinsă,
De-a lumina drum spre cerească
poartă.
În sufletul cu fereastră deschisă,
Viața și moartea revendică soartă,
Când feștila lumânării e stinsă.
Ofrande
spirituale
Cu sufletul mă risipesc în
gânduri,
Prin toamne ruginite și brumate,
Când razele din ochi se scurg în
rânduri,
De-a lumina priviri întunecate.
Pe aripile speranței mă agăț
Cu brațele de gânduri plutitoare,
Când suflet flămând privește la
ospăț,
Râvnind ofrande imateriale.
Îngenunchez și cu mâini de
gând adun
Firimituri în marama unui nor,
Pe masa Divinității să le pun;
C-au fot purtate în suflet călător.
Aromele pe gânduri impregnate,
Din privire se scurg în călimară;
Iar cuvintele în condei răscoapte
Îmi duc rodul toamnei în primăvară.
Divinității voi duce rodire
De ofrande uscate pe cuvinte,
Pentru a gândului însuflețire;
Să rodească-n
ramuri înmugurite.
Ofrande în poem las moștenire
Cu mir din candela sufletului meu,
De-a lumina cărări de veșnicire
În rug binecuvântat
de Dumnezeu.
Prin geana timpului privind în
suflet,
Văd înflorit copacul poeziei.
Cu beteală de cuvinte leg buchet,
Să îl duc în Edenul veșniciei.
La umbra gândului îmi adăpostesc
Belșugul roadelor spirituale
Din copacul destinului pământesc
Și Domnului le duc în osanale.
Dar ascultând un recviem îngeresc,
Să-mi fie daruri binecuvântate,
Pe labirintul visului mă trezesc
Și văd ofrande pe
slove pictate.
Rugi pentru
eternitate
(baladă pe ultimul drum)
Cu pană de gând
Aștern lăcrimând,
Roua ochilor
Din sacru izvor
În poezie,
Ca hrană vie.
Când pe gând privesc,
Idei șlefuiesc
Și le fac veșmânt
Țesut din cuvânt.
Golgotă urcând
Cu chip tremurând
Și cu suflet frânt,
Către Domnul Sfânt,
Văd pe Maica Sa,
Maica Precista;
Îi las pe stele
Rugile mele,
Să-mi dea har ceresc
În grai îngeresc;
De-a slăvi mai mult,
Cartea de-nceput,
Cartea cărților
Și-a străbunilor
În care am scris,
Din coșmar sau vis,
Viața lui Iisus.
Pe file i-am pus
Tradiții sfinte
De neam iubite
Și-n vremi purtate
Cu pietate.
Le iau pe drum greu,
Către Dumnezeu,
Izvor să-mi fie,
Dar și făclie.
La Maica Sfântă,
Suflet cuvântă;
Iar când mi-ascultă
Ruga-n lăută,
Mă-nțelepțește
Și-nvrednicește
Să mă rog Ție
În pribegie,
Unic Dumnezeu,
Ziditorul meu;
Că viață mi-ai dat
Și mi-ai luat păcat.
La Domnul trimit
Sufletu-mi smerit,
Pentru minune
În rugăciune.
Să mi-l învețe
Sfinte povețe,
În genunchi va sta,
Spunându-i ruga:
Te rog, Preasfinte,
Ca pe-un Părinte!
În suflet frumos
Dă-mi har credincios
Și-n gând sihastru,
Cu foc de astru
Să-mi lași lumină
Din stea divină,
Ce-a vestit demult
Pe Hristos născut
Din Tată ceresc
Și chip femeiesc,
Maica Fecioară,
Credinței scară!
Venind pe Pământ,
Om din Duhul Sfânt,
Te mai rog să-mi dai
Loc la Tine-n Rai!
De-o fi să plătesc
Păcat omenesc,
Dau loc pământesc
Pentru plai ceresc.
Din soartă crudă
Voi lăsa trudă
Și bucurie
În poezie,
Spre a străbate
Eternitate,
Cu gându-n carte.
De-a fi salvate
Idei pictate
Și luminate
De privirea mea,
Când în ochi ardea
O rază de stea
Ce-n lacrimi curgea
Viața să-mi scrie
Spre veșnicie,
Luminează-mi drum
Pentru zbor postum!
Eu îți mulțumesc
Și-n rugi te slăvesc
Tată Creator
Și-Atotțiitor!
Mai
lasă-mă, moarte!
(satiră)
Nu mă mai urmări, Moarte,
Să răpești sufletul meu!
Mai stai o vreme, departe,
Până când te-oi chema eu!
Mereu ți-ai făcut plăcerea
Cu secera-n neamul meu.
Te rog, mai lasă-mi vederea
În har de la Dumnezeu!
Lasă-mi sufletul de copil
Și mir în călimară!
Renunță la planul ostil,
Ce gându-mi înfioară!
Nu-mi lua visuri minunate,
Destinate celor dragi!
De-mi iei sufletul din carte,
Grele păcate îți faci!
Te mai rog să îmi lași rază
De lumină-n ochii mei,
Până ce gându-nnoptează
În ostatice idei!
Nu te pricopsești cu mine,
Iar povara-ți va fi grea
Cu proiectele de mâine
Strânse-n conștiința mea!
Îți dau tot ce-am agonisit,
Dar mai lasă-mă-n viață;
Să-mi pot duce la bun-sfârșit,
A ochilor speranță!
Mai bine să te odihnești,
Decât să îți rupi spate,
Cărându-mi sacii cu povești,
Ce sunt neterminate!
În veci voi fi a ta, Moarte,
Să-ți spun povești, ca să uiți
Suflete nesecerate;
De-a trăi ani buni și mulți!
Toți știm că tu nu ai suflet
Să simți ce e durerea;
Nici nu știi ce mare-i regret,
Când pe chip lași tăcerea.
În viață lasă-mă, Moarte,
Să mai zăresc lumină!
Pe cuvintele pictate
Să simți parfum de smirnă.
Copyright © 2018 Maria Filipoiu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment