ANNE MARIE BEJLIU - REVENIRE A CUVÂNTULUI DINTÂI

Anne Marie Bejliu – Revenire a cuvântului dintâi (editura Sf. Ierarh Nicolae, 2015): Într-o “lume de surzi, orbi și muți, păcăliți de zahărul unei puteri butaforice și de propria zarvă lăuntrică, dintr-o scenografie a minciunii aproape perfecte”, o lupoaică solitară înalță la cer prin urletul ei conturat în cuvânt, toată tristețea omenirii în pragul unui colaps existențial. Anne Marie  își strigă în imagini literare de o frumusețe greu de suportat de cititorul neavizat, toată dogma adunată din vieți, în chivotul sufletului. Este un cod al trecutului în transhumanța sa spre Infinitul Tată. 

(...) Anne Marie - scriitorul (şi omul - n.a.) este într-o cercetare continuă a tuturor elementelor care devin o provocare zilnică. Se reconstruiește din cioburi, din semne, din cifre, din simboluri într-o geometrie perfectă, pendulând între liric și epic, fără precedent. Ermetismul cuvintelor  dezvăluie  o plajă infinită a imaginarului ei, deznodat dintr-o filozofie a cunoașterii din care și-a potolit setea de-a lungul anilor. Copacul înțelepciunii poetei are rădăcinile bine înfipte în materie dar a crescut atât de mult sub lumina şi iubirea soarelui încât s-a contopit cu Dumnezeu. Își scufundă esența în adevărurile pure pe care le oferă cititorului în forme personale, rezonante cu sufletul ei. Barierele în versificație își pierd relevanța, este adepta unui edificiu bine făcut, construit după dorința tumultului ei interior. Poemul "răzbate" este scrierea de căpătâi a volumului. Cuvântul se naște ca Har Divin, curs prin mâna Annei Marie. Ea este aleasă să înlănțuie cuvinte într-o formă cât mai plăcută, atunci când sunt eliberate de traume sufletești infernale. (extrase din prefața volumului - Într-o cercetare continuă a tuturor elementelor vieţii – semnată de d-na Carmen Popescu)

uşă prea mică

o promisiune de viaţă şi alta de moarte
asta rămăsese să scot din cutia poştală
în care am închis tinereţea

acum privesc oglinda şi revăd femeia copil
cum coasa o dă întruna mai departe

jocul nu s-a terminat. jocul nu s-a terminat
strigă copilul strigă umbrele strigă totul în jurul meu
cred că am rămas prea mult sub dălţi nepotrivite
mă frâng singură în sferturi. aştept să reapară soarele

seară frumoasă ploioasă
cu fâşâitul enervant al ştergătoarelor
pe parbrizul maşinii de rulat versuri

uşa mică a cutiei poştale a rămas deschisă
uneori fanta este prea mică să absoarbă loviturile coasei
în plicurile ilizibile ale bucuriei de a fi

revenire a cuvântului dintâi

te iubesc şi tac. tac şi te iubesc

aşa cum o răspântie îţi înghite paşii

într-un bol închipuit plin de cântece

în el poveştile horesc iar tu alegi calea

de departe privesc

băieţelul în pantaloni scurţi

cu traista de verbe zdrenţuită

împărţind globuri pline de joc

în fiecare Naştere Înviere Moarte

revenire regăsire a cuvântului dintâi

la dâmbul culorilor norii se destramă

te privesc bărbatul matur

cu zăpezile timpului tău pe tâmple

în deplina iubire a Lui

te iubesc şi tac. tac şi te iubesc

acum nicicând mereu

în bolul unui timp care ne înghite

ştergându-ne de pe tabla codurilor

cu pana păsării gheţurilor nesfârşite

vârstele omului

rătăcim, Leandru, rătăcim

într-o poveste în care genunchii

arată ca ciupercile nepotcovite de rădăcini

ploile răsună în pălăria lor ca şoaptele piticilor statici

lovitura vine şi ascute acoperişul de piatră de lemn

de sare

în palmele poveştilor mercurul lasă semnele

rostogolite

deasupra înţelegerii

vrăjitoarea cu nume complicat destramă visele

copilul strigă maturul tace clopotul primeşte tăcerile tăcerilor

adolescentul prinde ramul caisului înflorit inspiră esenţa florii

apoi răstoarnă la rându-i tăcerile în căuşul clopotului

cântecul adună risipeşte readună împlineşte

vârstele omului, Leandru, vârstele...

pasiv

alergarea a fost oprită la stâlpul verde

încercarea s-a terminat alta îşi face loc

îi simt coatele în inima fizică

îi simt loviturile sacadate ca aplauzele circarilor

aduse omagiu clovnului mărunt cocârjat

de atâtea măşti. în spatele lor a plâns

sau a privit pasiv încercările

încercuirile flăcările mingiile farfuriile leii

şi tigrii înşeuaţi în brăţările şi bridele umanului

şi caii... da, caii...

a lăsat lumii rânjetul hilar şi ochii mijiţi

în hohotele aplauzelor clovnul om omul clovn

închide ochii deschide

inima miezului de foc al sufletului, cerului

cât circ, Doamne! cât circ...

să visăm Leandru

croitor iscusit îmi ridici tivul libertăţii

pe cataligele cuvintelor

printre coloane de zdrenţe metaforizezi gândurile

le simt răzvrătirea şi glasul...

parcă alt glas din adâncuri trezeşte toamna naşterii

purtătoare a numărului patruzeci şi şase

visul destramă realitatea. realitatea destramă visul

în bucătăria dimineţilor cenuşiul îşi pierde arta

într-o lingură ca o lebădă cu ciocul rupt

şi cântă cântă neîntrerupt povestea, poveştile

gândul alege călătoria sau călătoria îl alege pe el

când între noi ecranul rămâne rece

câteva cuvinte câteva transcrieri de trăiri

şi o atât de lungă aşteptare o accept

ţi-am spus că

te iubesc şi tac. tac şi te iubesc

cineva spunea că gândul tău sau tu...

mă culci în taina cuibului de berze

în el, în cuib, visez braţele tale pe umerii obosiţi

privind cu patru ochi răsăritul

al meu al tău

- al nostru spun în şoaptă -

şi închid umbrela esteticii ratării într-o scoică

să visăm, Leandru, să visăm prietene bun...

un fel de transhumanţă

cineva mai trăieşte într-un ochi

să ciupească de pe margini grâul verde

(- întreb şi las pleoapa să cadă pe fila câmpului

suspendat undeva între da şi nu)

pe unde curg picioarele oilor

dacă dincolo de hotare sferele cereşti explodează

iar cuţitele falsităţii irump în tăcerea cerută de El

pentru un respiro prelung în globul ocular al existenţei

în perpetua cerşetorie a înţelegerii Iubirii Sale

tabloul se prelinge în palma timpului uimit

el priveşte şi trece...

o oaie două... şapte oi şi fantoma unei ploi în care

prima şi ultima picătură alcătuiesc infinitul

foarfece

m-am născut în mişcarea lamelor unei foarfeci

şurubul ruginit a prins forţele braţelor celor doi: mamă şi tată

- cruce în zâmbetul Lui, rană vie în pieptul pământului

undeva, mai aproape de răsărit -

când împlineau tăietura în tiparul firii copilei

cu ochii din cărbunele toamnei

la fel, altă foarfecă, şi alta, şi alta

au adus în mişcarea lor sămânţa de om

ridicându-i paşii până la cuvânt

cuvânt rostit scris păstrat în ecou pentru alt pas

altă tăietură adânc sculptată în rădăcinile iubirii umane

prima foarfecă este a Lui. după el, potopul...

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Anne Marie Bejliu

Copyright © 2018 Anne Marie Bejliu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.