ANDREEA CĂRĂUȘU

***

mă trezesc uneori plângând iar o visez că atârnă de grinda ușor desprinsă de tavanul mucegăit pe care nu a mai avut cum să îl repare

noi avem nevoie de o mână de bani în casă mamă dar mai ales de o mână de bărbat care

să oblojească pereții care curg pe noi și să te mângâie pe tine când simți că nu mai poți

nu îmi vorbi de tata lasă-l să se odihnească dumnezeu să-l ierte sau dracu să-l ia că ne-a lăsat a nimănui iar eu nu mai suport să vad cum înghiți sedativele unul după altul

mamă!

tu mai ai pentru ce trăi și dacă ai încerca să zâmbești mai des poate el te va ierta că cine știe ce se întâmplă cu morții după ce îi lăsăm să doarmă în cavouri

am uitat cum să mă joc mamă

păpușile mele vechi stau prăfuite sub masa din bucătărie de care nu te-ai mai apropiat de când obișnuiai să-i gătești clătite fredonând fericită o melodie de pe europa fm

și i-ai promis că te spânzuri dacă el pățește ceva știu cât de mult îl iubeai dar pe mine cât de mult mă iubești mamă?

am venit de la școală ușa era deschisă iar tu ca un înger mort pluteai deasupra podelei scorojite

tălpile tale mamă

mi-au rămas în minte murdare și goale ca o clădire părăsită și cămașa ta de noapte aproape gălbui care stătea stingheră pe trupul tău firav

tălpile tale mamă care nu vor mai fi sărutate de nimeni îți jur că le-aș fi sărutat eu de mii de ori dacă aș fi știut cât de mult te doare să mergi singură pe ele spre ruină și dezastru

nu am știut niciodată să plâng când eram mică iar tu mereu ai crezut că sunt un copil bizar dar te visez in fiecare noapte mamă

și grinda ușor desprinsă de tavanul mucegăit încă mă apasă

un copil plânge cu sughițuri agățat de mama care urlă și-l blesteamă aoleu eu te las aici să mor eu dacă nu scap de tine ca de un pui de mâță

mi se face greață vreau să mă duc să îl iau in brațe să îi spun că așa cresc unii oameni cu țipete și lovituri ocazional și poate când te vei face mare vei fi suficient de revoltat să faci artă

că frica de abandon și sila de viață încolțesc în tine din primii ani și daca te vei îndrăgosti vreodată de o femeie o vei iubi în felul tău puțin defect dar din tot sufletul 

și dacă vei pierde vreodată o femeie ți se va prăbuși lumea în cap și te vei întreba dacă tu chiar meriți iubire sau tot ce trebuia să primești vreodată sunt palmele mamei peste ceafă

nu mai plânge! mai urlă o dată mama exasperată și îl șterge la nas cu mâneca 

uite iți iau o înghețată și copilul surâde trist dar mă jur pe ce-am mai sfânt că eu sunt mai tristă decât el și am impresia că de la o vreme îmbătrânesc și nu mai pot trece pe lângă viață fară să mă întreb

ce e în neregulă și de ce

mama te iubește să știi își amintește ea privindu-l duios pentru o secundă dar dacă mă mai fuți la cap mult să știi că eu te-am făcut eu te omor

copilul tace

***

îmi aduc aminte de Spitalul De Nebuni ca de căsuța bunicii de la marginea pădurii mereu îmi era frică să merg acolo dar înăuntru sub acoperișul mare de stuf mă simțeam în siguranță

în patul cu cearșafuri albe cu miros de clor parcă puteam să fiu eu

cine sunt eu

și țipetele psihotice de la miezul nopții funcționau ca o alarmă asurzitoare

eu sunt nebună eu sunt aici eu sunt nebună

bună dimineața e timpul să-ți iei pastiluțele și gura mare și caută sub limbă și bravoo ai inghițit tot

mă simțeam ca un copil mic cu probleme mari și striveam pastila de cerul gurii cu spaimă și speranță poate o să mă fac bine poate nu voi mai adormi plângând

poate

toți suntem defecți și lumea noastră e un service de reparat oameni iar eu am mai multe rotițe sărite de la locul lor sau nu mai am combustibil nu știu

fata cu schizofrenie din salonul 3 spunea că vede îngeri pe tavan iar eu mă uitam la ea cu milă și invidie 

doamne

cât de pur să fii ca nebunia ta să ia forma unui rai închipuit eu nu vedeam nimic dar mă ghemuiam lângă ea și timp de câteva ore îi ascultam respirația sacadată și strigătele de uimire

uite îngerii au făcut o horă și vor să danseze pe creștetul nostru îi lași?

îi lăsam

dar fruntea mea era șubredă și îmi era frică să nu îi rănesc

sincer

mă simțeam ca si cum dormeam în căsuța bunicii de la marginea pădurii

și pădurea începuse să ardă

***

Sunt atât de tânără

ieri m-am născut

azi am douăzeci de ani

mâine patruzeci

poimâine mor

nu mi s-a dat nici

măcar șapte zile

ca în Biblie

să îmi construiesc

universul meu

diferit

să îmi plămădesc

oamenii mei

pe care să îi chinui în mod voit

să le dau conștiință

puterea de a înțelege

de a iubi

de a fi fericiți

ca mai apoi să mă joc

cu lupa peste ei

ca un copil răutăcios

care turmentează furnicile

să le ard capetele încununate de idei

tot ce mi s-a dat mi se va lua

când termin de numărat până la zece

Andreea Cărăușu (n. 11 iunie 1998, Dorohoi): S-a născut în Dorohoi în anul 1998, a studiat la Liceul “Regina Maria” din Dorohoi, profilul Filologie. S-a înscris la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației unde a studiat un an, apoi la Facultatea de Litere, secțiunea Literatură Universală și Comparată unde este studentă în prezent. S-a remarcat din punct de vedere literar în spațiul online, pe grupuri precum Jurnal poetic.

Copyright © 2019 Andreea Cărăușu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.