ADRIAN VASILE IFTIME

Nu trăim doar o singură moarte 

Rămânând prea săraci după vorbe deșarte 
Tu să știi - pe pământ -  nu-i o singură moarte
Am s-alerg prin noroi voi ieși chiar din rânduri 
Și voi bate un cui răstignind mii de gânduri. 

Va urma remușcarea din golul privirii
Și calea întoarsă de o seamă cu mirii
Tu, să știi, nu trăim doar o singură moarte
Șapte vieți, nu uita, vara asta împarte. 

Am găsit flori de măr pe atâtea morminte, 
O bulă de aer spre aduceri-aminte; 
Ce aproape de no i- dar atât de departe - 
Vor prea multe căderi înspre cer să ne poarte

Nu mai ești, nu mai sunt - cresc mirări pentru mâine - 
Pe la ceasul tristeții tot mai latră un câine 
Ruginesc azi la porți multe lacăte sparte
Tu, să știi, nu trăim doar o singură moarte!

Trecute nopți,  trecute veri 

Trecute nopți, trecute veri-azi mă îndrept spre nicăieri -
Ne salutăm politicos - când mai timid, când mai voios 
De parc-ar ști altcineva de tine când m-oi vindeca 
În lumea-n care bat la porți doar anii ce mă trag la sorți 
Ba să mai stau, ba să mă trec -pe mine însumi să mă-ntrec-
Și nu știu zău cât ar conta prin efemer de m-aș zvânta

Mă-nchin perdelelor de fum chiar dacă-n versuri mă afum 
Căci simt cum crește-n  trup un ieri la umbra altei învieri
Și Dumnezeu mă va ierta. Nu știu ce hram voi mai purta
Că tot pe degete  jucat, în alte veacuri aruncat
Eu acuzatul cel dintâi cu un cartuș la căpătâi 
Am să respir la un  popas  tot din același bun rămas 

Trecute nopți,  trecute veri,  azi mă îndrept spre nicăieri 
În lumea-n care bat la porți doar anii ce mă trag la sorți.

Sonetul aducerii-aminte 

Cine poate să îmi stingă dorul 
Ceasul de perete iar mă minte 
Mai ucid vreo două, trei cuvinte 
Cine să-mi ghicească viitorul?

Azi sunt în bătaia unei flinte 
Vrea căderea să-mi oprească zborul 
Și străbat o lume cu piciorul.
Azi de tine îmi aduc aminte. 

Iar pe străzi pustii se-ntâmplă încă 
Să-ți zăresc privirea totuși tristă.
Cățărat e timpul pe o stâncă

Anii mei prin anii tăi există 
Cât e nemurirea de adâncă!
Câte vieți încap într-o batistă! 

Sonetul întoarcerii acasă 

E poate timpul, frate, azi să revin acasă 
Să las în urmă toate!  O câte veri pierdute!
Mă vor uita,  firește, să știi, atât de iute
Prietenii de-o viață. Și îți vor spune: Lasă! 

Să merg cât văd cu ochii. Ceva îmi spune: Du-te!
Căci nimănui, pe lume, de-o vreme nu-i mai pasă 
Destule vorbe aspre în zori de zi apasă 
Și mi-au crescut pe suflet, timid, prea multe cute.

Îmi va fi dor, desigur, să mă agăț de stele 
Rămâne-vor nescrise atâtea zeci de rânduri 
Azi în vecinătatea singurătății mele 

Doar Dumnezeu, pesemne, va mai cădea pe gânduri 
Găsindu-mă-ntre rime ce mi-au intrat sub piele.
Atâtea cruci tot sapă în vârsta unor scânduri!

Răscruce de timpuri 

S-a-ntâmplat, iubito, sau mi se părea 
Că-n priviri, deodată, iarna ne desparte 
Dintre toate cele, mai rămâne Ea:
Frica mea de viață,  teama ta de moarte. 

Nu mai e răgazul să regret ce-a fost,
Ai purtat, desigur, un ceva anume 
Feți-Frumoși pierd chipul poate fără rost
Zâne fermecate nu au niciun nume.

A cioplit cuvântul iarăși într-o stea
Și a dus povestea, undeva, departe
Dar nimic în Cosmos nu mai prevestea
Că mai sunt pe lume încă ceasuri sparte.

Timpul n-are cheful de-a ne judeca
Cioburi de iluzii vor să mă mai poarte 
Spre iubirea noastră ce ar vindeca, 
Teama ta de viață, frica mea de moarte.

Te mai cuprind cu veșnicia 

O inimă vrea să mai bată și câteodată îmi dă ghes
Căci n-am urât-o niciodată - doar visurile mi le țes -
Ci mai degrabă, răstignind-o, m-a dus pe drumurile lungi 
Și am suflat în lumânarea, tristeții mele. S-o alungi!

Și m-am rugat pe la toți sfinții deși m-au tot întretăiat
Fotografiile cu zimții ce s-au albit și mi-au tăiat 
Umila mea pierdută, fire, printre iubiri străpunse-n piept 
Dar și cu toate-aceste fapte, iubito, încă te aștept 

Deși tu azi pe la toți zeii te-ai spovedit de un tâlhar
Și s-au cutremurat ateii de-al vieții mele unic har.
Te mai cuprind cu veșnicia peste o toamnă fără ploi
Până la glezna ta subțire trecutul crește dintr-un sloi .

Iar la sfârșitul unei epoci luându-mi  îndeajuns avânt 
Am să te cred atunci, iubito, am să te cred doar pe cuvânt.

Adrian Vasile Iftime (n. 29 februarie 1976, Piatra Neamț): Este licențiat al Facultății de Drept din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și profesează din anul 2000 ca avocat în cadrul Baroului Neamț. Deși a cochetat cu poezia încă din copilărie, a debutat în 2023 cu volumul de versuri Viața printre rime. În anul 2025 a publicat cel de-al doilea volum de versuri, Clandestin în Parnas. Acesta este practic adevăratul volum de debut, care îi definește tematica și construcția poetică. Lansarea acestuia a avut loc în mai 2025 la Muzeul de Artă din Piatra-Neamț, în prezența scriitorilor Liviu Apetroaie și Emil Nicolae. De asemenea volumul a fost lansat și cu prilejul Bookfest 2025, la invitația Editurii Eikon. A publicat versuri în reviste literare cunoscute din țară: Convorbiri literare, Apostrof, Spații Culturale, Zbor spre înălțimi, Contrast Literar, Caligraf, Acolada, Nord Literar, Antares, Litere, Literadura, Algoritm literar, Urmuz, Hyperion, Expres Cultural, Discobolul, Plumb ș.a. . În prezent este redactor al revistei de cultură Contrast Literar și are în pregătire se află un nou volum de versuri care aduce o ușoară schimbare de stil dar și de tematică.

Prezențe în antologii:

Poeți clasici și contemporani în esențe lirice (Editura Celestium, 2024)
      
Volume publicate:

Viața printre rime (Editura UZPR, București, 2023)
Clandestin în Parnas (prefața Liviu Apetroaie, Editura Eikon,  București, 2025)


Copyright © 2026 Adrian Vasile Iftime
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.