ILEANA VLĂDUȘEL - POEMUL ĂSTA E AL TĂU

 

Poemul ăsta e al tău

L-am scris în tăcere,
cu teamă să nu destram clipa
în care ai fost.

Poemul nu e despre tine.
E despre absența ta
care a crescut în mine ca un pom
în mijlocul unei camere goale.

Am încercat să nu te caut în cuvinte,
dar ele te aduceau mereu înapoi,
ca o rugăciune rostită fără glas.

Ești firul din care s-a țesut
toată liniștea mea.
Și dacă iubirea este un drum,
atunci poemul e pasul care a rămas
după ce-ai trecut.

Nu-l citi.
Doar ține-l în inimă
ca pe o scrisoare
pe care ți-ai trimis-o singur
prin mine.

Ziua de azi

Ziua de azi e singura pasăre
care zboară fără cer.
are ochii umezi
ai unei fetițe care nu știe
că zâmbetul ei luminează lumea.
Ea pășește desculță prin iarbă,
lasă urme care dispar,
dar în dispariția lor
se ascunde o dâră de nemurire.
Ziua de azi e fragilă ca un fulg,
îți rămâne pe umeri
și se topește înăuntrul tău
fără să știi.
Și-atunci înveți
că frumusețea nu e să dureze,
ci să doară
cât timp există.

Emoție

Emoția 
e cea care vine fără să o chemi,
ca o pasăre rătăcită ce ți se așază pe inimă..
Emoția
E un fel de plâns al luminii
când atinge chipul unui om viu.

Mă emoționează frumusețea,
pentru că trece.
Fiecare clipă o mai ucide puțin,
și totuși, ea învie în privirea celui
care privește.

Mă emoționează iubirea,
această rană în formă de aripă.
Mă emoționează bunătatea,
această formă a curajului.
Ea seamănă cu lacrima,
dar e de fapt o mână întinsă
înspre nimic
și totuși atinge lumea.

Mă emoționează trădarea,
nu pentru ce ia,
ci pentru ce ucide în tine
O recunoști după felul în care îți tremură sufletul
când cineva drag îți întoarce spatele
fără un cuvânt.
când frumosul se rupe,
când iubirea se întoarce în tăcere,
când bunătatea e luată drept slăbiciune
și ți se pare că lumea întreagă
a înghețat.

Mă emoționează pierderea,
cea care te golește
până când rămâi doar inimă.
Pierderea…
ea e emoția care nu mai are glas.
E tăcerea ce arde sub limbă,
e inima care merge singură,
fără trup,
prin câmpul gol al amintirii.
E felul în care rămâne viața
după ce s-a dus tot ce iubeai.

Dar mai presus de toate,
mă emoționează omul 
cel care, după atâtea căderi,
încă ridică ochii spre cer,
încă se miră,
încă iubește.

Emoția 
e singurul lucru care dovedește
că am fost vii.

 

Poem de dragoste așteptând învierea

E iarnă în jur,
dar sufletul meu arde încet, 
cu focul acelor priviri
care încă mă cheamă pe nume
din gânduri.
Nu e nimeni aproape
și totuși inima mea e plină.
Aștept învierea pașilor
care au mers ani întregi cu mine,
prin zile.
Poate că raiul
nu este un loc,
ci felul în care
ceea ce a fost
continuă să fie.
Mi-e dor de ei
de cei care au rămas
când lumea se strângea într-o rană
Ei,
cei ce mi-au fost zid
când cădeam din mine,
cei ce-au rămas
când lumea se golea de oameni.
În inimă port iubirea lor
ca pe o pâine caldă sub haină.
Ei sunt cei ce m-au ținut când trupul meu se rupea,
cei ce-au rămas când lumea se lepăda de mine.
Mi-e cald în ea 
de parcă cineva și-ar ține palmele
înăuntru.
Iubesc.
Și iubirea mea plânge
pentru că viața mută ființele
din carne în lumină.
Dacă există un rai,
el e mersul lor fără durere.
Nu tu mi-ai dat pacea
când mă destrămam,
ci ei,
cei ce au trecut
în forma invizibilă
a iubirii.
E iarnă în jur, dar în mine arde
o vatră pe care nu o mai vede nimeni.
Ninge peste pământul pașilor lor,
iar zăpada 
e liniștea cu care Dumnezeu îmi leagă rănile.
Am ochii plini 
de atâtea înmormântări
făcute în inimă.
Nu e nimeni lângă mine,
și totuși sunt plină ca o biserică duminica.
Aștept învierea celor ce au mers cu mine
ca o a doua inimă.
Iubesc.
și iubirea e grea 
pentru că viața
ne ia
în ordinea inimii.
Tu, care treci ca un abur prin timp,
păstrează clipa aceasta 
amintire.
Și mergi mai departe.
Cu inima murdară de dragoste.
Pentru că nimeni
nu scapă întreg
după ce a fost
totul
Pentru altcineva

Psalmul serilor târzii

Seara mă dezbracă
de toate cuvintele.
Rămân cu inima la vedere,
ca o rană care nu mai sângerează,
dar încă doare.

Mi-e teamă de liniște,
și totuși o caut.
În ea pot fi eu
fără explicații
și fără scut.

Mă gândesc la câteva lucruri simple,
o lumină aprinsă,
un om care se întoarce acasă,
o tăcere care aduce pace.
Poate aici locuiește speranța 
în normalitatea ei fragilă.

Doamne,
dacă mă auzi,
nu-mi lua această fragilitate.
Din ea am învățat
să iubesc
fără să cer nimic.

Nu-mi da răspunsuri.
Dă-mi verbul
care să mă țină vie
între a fi
și a nu mai fi.

Am atâtea silabe de trăit
și niciuna definitivă.
Tăcerea mă rostește mai bine
decât vorbele.

Serile târzii
sunt spațiul
în care sufletul
își scoate pantofii
și merge desculț
prin liniște.

Doamne,
lasă-mi curajul lucrurilor mici,
să termin ziua cu fruntea sus,
să întâmpin dimineața
fără lacrimi,
și să rămân om
chiar și atunci
când nimeni nu privește.

Două clăi de fân

Două clăi de fân
par a se ține de mână,
învățându-se una pe alta 
să stea drepte în fața timpului.

Două clăi,
două inimi scoase din pământ
și puse la uscat
sub tălpile soarelui.

Le înconjoară aerul toamnei,
un amurg blând,
în care umbrele se așază cuminți
ca niște copii adormiți.

Au trupuri rotunde,
ca două întrebări uriașe,
și vârfuri subțiri,
ca două semne de exclamare
înfipte în cer.

Două clăi de fân,
două cuiburi imense
în care ar putea încăpea
întreaga memorie a verii.

Și dacă aș pune urechea pe ele,
aș auzi încă râsul cosașilor,
aripa unei păsări
și ploaia care s-a oprit demult.

Două clăi,
atât de simple,
încât devin veșnice.

Toamnele din suflet

Toamna își lasă umbrele peste mine ca niște frunze decupate din vis, 
Satul miroase a ploaie grea și pâine, hornurile își ridică rugăciunile cu glas stins.

Ulița geme sub pașii nevăzuți ai celor care nu se mai întorc.
Amintirile îmi sar în brațe ca niște pisici, se cuibăresc în suflet și torc.

În fiecare seară, copacii își scutură poveștile, iar ulițele adorm sub pașii lunii.
În piept, dorul arde ca și cum ar căuta inima uitată a lumii.

Și totuși lumina lui rămâne, încăpățânată și blândă,
Spunând că iubirea nu moare, ci doar se schimbă.

În fiecare frunză arde o taină, în fiecare ploaie se ascunde un sărut.
Dorul devine o fantomă blândă, cu chipul mamei, neuitat și iubit.

Se face frig în cuvinte, iar timpul se adună într-un măr mușcat,
În care dinții pământului lasă urme de lumină peste toamnele de altădat.

Eu merg încet și simt cum fiecare pas mă duce mai aproape
De copilăria mea, unde ploaia mirosea a pâine și a gutui coapte.

Limba română 

Limba română e o pasăre de foc
care-și face cuibul în inimă
și arde odată cu ea.
Dar din cenușă
se nasc mereu alte cuvinte,
mai tinere, mai flămânde,
mai aspre.

Și totuși, în adâncul ei,
limba e liniște.
Ca și cum Dumnezeu ar respira
în spatele fiecărui cuvânt.
Ca și cum moartea n-ar fi decât
o propoziție neterminată,
pe care o va continua altcineva.

Limba română e un lan de grâu
legănat de vântul invizibil al strămoșilor.
Seamănă cu foșnetul frunzelor
și cu mersul pașilor desculți prin iarbă.
În ea cresc livezi de amintiri,
iar fiecare cuvânt e o sămânță
din care răsar, din nou și din nou,
pădurile istoriei.

E atât de fragilă,
încât, dacă o strigi prea tare,
se poate sparge în mii de păsări.
Și totuși, e atât de puternică,
încât poate ridica o țară întreagă
pe umerii ei subțiri.

acele seri

serile erau tăcute și calde, tu mă priveai pe deasupra de vorbe și-n palme
aveai fluturi, ce singuri, ce frumoși și ce buni, te-ascultam și râdeam, eram noi, doi nebuni
prinși în fire vrăjite prea adânc fermecați, în cetatea iubirii cei mai aprigi soldați

serile erau calme, eu stăteam lângă tine povestindu-ți de nopți și de zile
trecute prin sita secundelor, vezi, ai încărunțit îmi spuneai și-mi zâmbeai, 
mă iubești, te-întrebam șoptindu-ți aproape, ține-mă strâns în suflet, bărbate

serile erau scurte, prea scurte, împreună vorbeam despre soare, despre stele și lună
nu mai aveam subiecte, pe toate le știam, descususem în doi lumi și ape
și era așa o lumină împrejur, chipul tău strălucea, și al meu, pot să jur

între noi amândoi liniștită și caldă 
mâna mea peste-a ta și-o iubire de toamnă
brațul tău împrejur peste mijlocul meu, șoapta inimii noastre,
sunt al tău, ești al meu...

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici:

•    Ileana Vlădușel

Pagini Facebook:

•    Ileana Vlădușel
•    Ileana Vlădușel – Emoții în cuvinte


Copyright © 2026 Ileana Vlădușel
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---

---