VICTORIA MILESCU - ORAȘUL CU CAP DE PEȘTE

 

Orașul cu cap de pește

E atât de ușor să te rătăcești
în orașul cu cap de pește
străzile lui din solzi aurii
pornesc din inima înecaților în fluviu
luându-și ca plată în fiece an: un copil, un adult, un câine
poți atât de ușor să aluneci
pe străzile din solzi purpurii când
la o anume oră din zi sau din noapte
se ridică pe picioroange
să vadă mai bine tot ce mișcă în jur
scuturându-se de praful de pușcă,
de sângele amestecat cu moloz, de bancnotele cenușii
lipite pe frunțile lăutarilor
orașul meu clătinându-se ca un vapor pe uscat
cu măruntaiele împrăștiate la o ceartă
proptinduse-n primul om ieșit în cale
silindu-l să dea pe gât paharul cu tărie incoloră
în care plutește un vierme stafidit
ori o perlă rară, alături de șișul lustruit
nu te lăsa înduioșat, îmbrățișat, fugi
străzile din solzi diamantini nu mai există
nici orașul cu cap de pește eviscerat
cu locuitorii lui aclamându-l pe cuțitarul vestit
aruncându-i flori și bezele din balcoane
când îl duceau la spânzurătoare...


II

Orașul cu cap de pește m-a învățat
să vorbesc, să citesc, să scriu
ca să vorbesc, să citesc, să scriu despre el
despre străzile, despre oamenii lui
aureolați de glorii, vechi taine și tragedii
am hotărât să mă nasc aici, imprudent
lângă balaurul de apă lung și celebru,
l-am părăsit, gândindu-mă că poate
voi reveni pe malul lui cu năframă albă
părăsindu-l e ca și cum ți-ai părăsi sângele
mergi prin lume golit, secătuit,
străzile lui sunt tenebrele, venele și arterele
superbei dihănii lichide
străzile lui turmentate de parfumul salcâmilor înfloriți,
al castanilor, vișinilor
din curțile cu câini și pisici tărcate
fugărindu-se pe acoperișurile din tablă înroșită
numai bune de fript hamsii
străzile lui ca spițele unei roți uriașe
roată de tortură, roată din carul mare
învârtindu-se amețitor cu locuitorii săi printre stele
străzile lui cu pescari bătându-ți în poartă
având în sac o sirenă abia capturată
străzile lui regale și maiestuoase
unde stai la o cafea să vezi și să fii văzut
cu actori, scriitori ratați dar cu morgă
străzile cu chipurile ciocolatii ale celor abia debarcați
de pe vapoarele cu steme exotice
străzi cu fecioare și târfe, cu domni
purtând barbișon și baston având măciulii
argintii în care își țin stricnina
străzi cu profesoare bătrâne purtând pălării
și voaletă perforate de molii
cu tineri nepăsători în blue-jeans rupți dinadins
ținând căști la urechi, gata de autopropulsie în eter
cu interlopi lustruiți stând la taclale
fumându-și trabucul în compania judecătorilor autohtoni
străzile cu afișe colorate și ziduri cu graffiti,
cu porți ruginite, case îmbătrânite o dată cu stăpânii lor
stând pe scăunele de lemn geluit la porți
străzi cu miros de pește prăjit, de alviță, de bragă,
de borș, de piftie de ciocârlie
cu mandragoră băută sub luna plină
de sinucigași din dragoste
străzi pe care am auzit cuvântul nevermore
dar nimeni nu știe ce înseamnă…


III

Orașul meu nu se apără, mereu o încasează
de la propriile-i progenituri
singurătatea lui e o formă de apărare
se preface mereu ocupat cu recuperarea sentimentelor
dimineața își ridică de pe frunte cosorocul mirosind a lapți
ceața serii se descompune pe maidanul fără dragoste
moartea îl fascinează la fel ca viața
când privește peste capetele noastre, exclamă:
voi aveți un nu știu ce afurisit care nu vă dă pace nici vouă
nici celor ce vor să le tihnească alături de voi
el se naște o dată cu fiecare nou-născut
țipă o dată cu el, protestează că lumina e rece și brațele
sunt ca lumânările galbene topindu-se repede pe mormânt
așteaptă finalul unei piese scrise doar pentru el
e pregătit să-l aplaude pe autor
dar autorul a venit într-o zi, nimeni nu l-a recunoscut
a coborât discret în gara lustruită de lacrimi
locuitorii l-au jignit, l-au bruscat
și el a plecat nu se știe unde, n-a mai revenit niciodată…


IV

Orașul cu cap de pește are tot ce-i lipsește
el nu plânge, stă drept sub ploaia de artificii
pielea îi miroase a mușcată, a cercelușă, a floarea miresii,
a gherghine și nalbă și pipa turcului
la prima vedere, arată pitoresc, romantic
cubajul de aer e optim în casele foștilor armatori
cel ce l-a jignit e înjunghiat noaptea la periferie
bătut cu săculeți grei de pietre prețioase
încuiat în cala vasului dat la topit
odată, mi-a dat haina lui când tremuram sub ploaie
i-am văzut trupul lucind ca o știucă albastră
lacomă și miraculoasă
orașul meu bea de stinge
bea anii mei, ai părinților mei, ai bunicilor
el mi-a smuls cu forța copilăria
mi-a răsucit-o, mi-a împletit-o ca pe o funie de barcaz
m-a împins în mijlocul fluviului, pe o coajă de nucă…


V

Orașul meu nu se vede de pe Jupiter
cu arcadele lui magice, cu catacombele
în care doarme încă holera chircită
cu mahalalele hunice, cu cai și măgari cu ciucuri
oprindu-se sub un felinar roșu unde ies din curți
ciungi, ologi purtând dinainte șorțuri din solzi de pește
ei mănâncă plachie, sarailie, joacă pocher, barbut
sparg semințe din cornete făcute din partiturile
baletului pe gheața subțire din curtea școlii
câte iubiri interzise după storurile arse de soare
câte nopți de veghe pentru a prinde un infidel,  
un braconier, un contrabandist vrăjit de
un cântec de mandolină, de banjo pe malul narcotizat
unde zac trupuri abandonate din cargourile de ceață
orașul meu cade, se ridică prin secole și cântece de pahar
eu îi spun bună dimineața sau noapte bună oriunde aș fi
el îmi răspunde mereu, în felul său, printre lacrimi.


 

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Victoria Milescu
Citește aici: Victoria Milescu – Invulnerabilă, Victoria Milescu – Oamenii desenează cu cretă, Victoria Milescu – Planeta stă acasă

Copyright © 2024 Victoria Milescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.