DENISA CRĂCIUN - DIES IRAE
Denisa Crăciun – Dies irae (Editura Hertzog, 2023): Cu o geneză legendară și cu un apogee ritualic legat de Ziua Morților, poemul teologic Dies Irae a generat de‑a lungul veacurilor suficiente controverse în rândul exegeților – este suficient să ne gândim la reformele consecutive Conciliului Vatican II, când au fost înlăturate multe texte marcate de spiritualitatea negativă moștenită din Evul Mediu, în care se insista pe frică, disperare și terifianță eschatologică, fiind privilegiate, în schimb, secvențe ce exaltă speranța și credința în resurecție –, dar și nenumărate compoziții muzicale și poetice. În această sferă spiritual se înscrie și Dies irae, versiunea lirică a Denisei Crăciun, apărută în 2023 la Editura Hertzog cu o prefață de Adrian Lesenciuc. Esențial dialogică (cu Divinitatea ca interlocutor tăcut), traversată atitudinal de tot ceea ce încapsulează spiritul „osanalei”, poezia Denisei Crăciun se configurează tematic între reflecția asupra condiției umane – receptată uneori ca ruptură decisivă în raport cu și obsesia soteriologică a cuvântului – de la Logos‑ul genezic la limba veche, de la cuvântul în măsură să înlăture ceața și să ofere claritate la cuvântul poetic, supus Judecății finale. Divinitatea și cuvântul reprezintă două certitudini reiterate constant în poemele volumului, angrenate dialogic într‑o continuă sondare gnoseologico‑spirituală. (extras din cronica la volumul Dies irae, semnată de Constantina Raveca Buleu, publicată în Contemporanul, numărul 12 (861), 2023)
Uitaseși ultimul cântec
înainte de moarte murmurat
de copaci în somnul păsărilor
ghemuită într-o scorbură
în nevăzut vrei să te trezești
ochi pe fruntea lunii pline Soarele
Îl iubești cu disperare te pierzi în El și
negăsindu-te nicăieri îți amintești că nu ești
decât
rotație arzătoare
Prima pecete a impermanenței
Precum pasărea într-o zi
de vrei să vezi
cu ochii tăi
fulgerul zămislit de furtună
azvârleți-i în noroiul primăverii
în vidul inimii
cel învins este întotdeauna învingător
Ut pictura...
În adâncimea nopții
te zbați Șarpe
bolnav de iubire
pentru Îmblânzitorul
mai prețios decât viața
cântecul Său ți-a turnat în trup
soare Ochiul Său apă ce sapă
trepte abisale
le urci și le cobori
cu înfrigurarea căutătorului de comori
privești picturile rupestre
nu mai știi și nici nu mai contează
cine iubește pe cine
Exaltatio
Exaltare prin toți porii
unui trup prin care
te faci luntraș al prezentului
părtaș al beatitudinii
și lebădă și veșmânt exaltarea este
starea firească a neglăsuitelor
dorințe
o vrajă continuă le ține
aprinse
în somnul fără vise
al Iubitului
Mă spăl în rouă și aștept
Într-o casă cu ferestre endemice
în ghem de scânteieri și scâncete
înfășurată desfășurată
în arsura unei sublime îmbrățișări
în ogive prelungite la infinit
în soarele dimineții
mă spăl în rouă și aștept
învierea poemului pe buzele Tale
și viața veacurilor ce va să fie a
cuvintelor dogorite dogoritoare
Recurs
Din ce în ce mai repede
din ce în ce mai adânc
coboară în tine orbul alb
al nopții până la ultimul por
te absoarbe
în disperare de cauză
recurgi la poem
invazia se oprește
fluturii frigului se risipesc
din aer din apă din foc din pământ
cuvinte vin
și reconstruiesc
mâini picioare ochi plămâni
pentru o clipă se întorc
să pedaleze
în cunoscut
Între unsprezece și o sută unsprezece
Între unsprezece
și o sută unsprezece
teascuri ale auzului
ciorchini de cuvinte
nu cer nimănui
așadar nu-mi cereți nici voi
numai Lui pot să-i fiu
vas al gândurilor ce ard
smarald pentru cerul ochilor
dor al stâncilor de mare
între mine și Soare
stăruitor un eu sunt
e mai chinuitor decât
orice tortură din Infern
Capturezi stele
în abisuri le azvârli
momești cu ele vise
rămase nevisate
Te chem ca și cum departe
ai fi afară se sacrifică miei
eu sângele sufletul meu
visuri nu am de ascuns ori de împlinit
și nu cred că te uimesc cu nimic când îți zic
Tu ești tot ce-mi doresc
Ceas de asfințit
Ceas de asfințit sunând
glasul Soarelui în tine prin tine
mierlă a niciunui tărâm
strămută lumea din sfărâmare în
suprema-I îmbrățișare
rază îi ești rază de iubire
necăutat Îl afli în oglindă viața I-o sporești
Celui de viață mereu însetat
când în albastru te întinzi
neclintită ca Domnul în mormânt
Suflarea Lui suspendată rămâne
deasupra magnoliilor dezgolite
de vânt azi ieri nicicând
Înălțare
Între două respirații
îmi atingi inima
în plină zi se face
noapte și sângele liniște
începe să alerge
la răspântii gura lumii
se umple de albastrul
ferestrelor casa
împinsă spre cer de animale
cu ochi peste tot
corpul un parc cu biserică
se ridică în Soare
Citește aici poezii din volumele: Estera, Incipit vita nova, Între sistolă și epistolă, La fleur de figuier
Copyright © 2024 Denisa Crăciun
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment