ELSA DORVAL TOFAN, JULIEN CARAGEA - NIMIC, NIMICURI, INSOMNII

Elsa Dorval Tofan, Julien Caragea – Nimic, nimicuri, insomnii (Editura Eikon, 2022):

Ea mi-a trimis câte o poezie și eu am simțit nevoia să-i trimit alta – complementar, în replică, în maniera mea stilistică diferită. Sper că am reușit o simbioză… M-a atras, la Elsa, rectitudinea și perseverența ei de Casandră, confruntată cu incredulitatea unei lumi decăzute și cu absența cronică a sensurilor majore. Capacitatea de a investiga fi lonul tragic al existenței. Alarmele intratabile. O energie vulcanică, direcționată arborescent în microscopii disperate, conținute, în căutarea salvării Ființei asediate de civilizația tehnologică. Dezarmantul discurs al contestării. (Aceasta să fi e poezia ei, zic. Deși s-ar putea să nu-i fi perceput în întregime sensurile.) …Niște nori învălătuciți dimineața. Joși, concrescuți cumva cu oceanul. (Julien Caragea)

Când în ideea ta altul se recunoaște, când un proiect drag ție se vede îndrăgit de celălalt, când spunerile se succed fi resc, nu mai ești singur. Cuvintele nu se caută, s-au găsit. Împlinite s-au găsit în Prietenie. Să fi i încurajat. Iubit. Să iubești cuvântul chemat ție de către celălalt. Îl auzi, îi răspunzi, simți în tandem. Fondul comun e limba comună care arde, poetizând răni cronice. Nimicuri. Zădărnicie. Haos. Oceanica dimineață în care vulturii duc vești acolo unde porumbeii sunt învinși. Unde ar fi mai bine, unde e țara, unde e locul? (Elsa Dorval Tofan)

ELsA

Hei, Elsa, uită-te pe unde mergi,
Calcă și tu ca oamenii Pământul
În picioare
Mâinile sunt de ținut în buzunare
Degetele sunt de trecut prin păr
Sau de scris banalități, după caz,
Dizertațiile cu subiecte obscure
Elsa,
Elsa, Elsa, toate le înțelegi pe dos,
Ești ție contradicție, impedimentul
Tipic
Construcției durabile, nici soldat
Nu ai fost, nici înger de serviciu.
Și nici poeta, doar locuitoare de
Nișă, incomod interval minuscul,

Locuitul se va întâmpla pe verticală,
Te vei ține în corzi de funambul, vrei
Să dovedești ceva, dar seiful tenacității
Păzit de cerberi, nu mai este accesibil
Poziționată nici
La dreapta, nici la stânga dai impresia
De sibilă, dar prevederea nu face parte
Din această ecuație
Indiferent ce faci tu este rău văzut
Partea aceasta ți-a reușit remarcabil.
Stăruința de a trăi, o altă idee greșită
Despre existența care te-a ejectat deja
Din posibilitate
Te lasă totuși sa-ți plătești facturile,
Impozitul, îți dă falsa impresie că ai
Avea un rol, dar să-ți privim obiectiv
Dosarul. Gol, fișiere dispărute, șterse,
Locații
Care așteaptă antreprenori. Renunță
La pancarta pe care scrie am dreptul
Abandonul a devenit în noul dicționar
Acomodare, asiduitatea, rizibilă, hilară
ca o infractoare            
De drept comun admite furtul de speranță
Putere nu ai, nici discursul potrivit, nișe
Nu mai sunt
Doar un perete care te-a absorbit complet,
Nicio striație, nicio pulsație, nicio plăcuță


STRICTO SENSU

șoarecii de vise mi l-au pus în brațe
pe tata
mic, de talia unui copil
știau
cum să organizeze ca să fie mai ușor
(cu o referire,
stricto sensu, la transport)
și mie îmi convenea, era mai abordabil
(cu o referire,
stricto sensu, la formalități)

am simțit chiar nevoia să-l țin de mână
după cum
sunt ținuți cei mici, să-i ofer protecție,
desigur,
este o metaforă
el
chiar și sub această formă
avea
pumnii strânși,
privirea aprigă
așa cum fusese
întotdeauna
am vorbit despre una, alta
ne-am adus aminte
cum
necesitatea obligând eram
uneori fată, uneori băiat, pe vremea
când sexul
era bine definit fusesem,
ca să zic așa,
precursor/ precursoare. de exemplu,

dacă trebuia
să spăl perdele,
să bat covoare,
să spăl vasele,
să merg la piață
eram
fata lui tata,
dacă trebuia
să pun vaselină,
să dau la mână chei tubulare,
să spăl ceva cu benzină sau
să ridic pumnul în mijlocul străzii
eram
băiatul potențial.
cu fata-fată și băiatul potențial
mergea tata și la cârciumă
hei, hei, la Cina,
în centrul orașului, firește,
localul nu mai există.
bem o bere?! plătește tata, cel
mai atent bărbat din lume, recunosc
cadouri cum făcea el...,
dar eu speram că îmi va spune

de ce fusese aspru, rigid
că mă va elibera de frică
devenită indignare însă
el nu putea să vadă altfel
ocrotirea decât prin forță
apoi
ar fi dorit să fugă
chiar și el
aș conduce mașina asta până unde
și-ar pierde pământul urma, zicea.
la restaurant putea vorbi
despre fuga lui imaginară, acasă
nu se putea.
cu timpul am făcut efortul
de a rotunji unghiul, căci trebuie,
trebuie să faci cumva pace
(așa mi s-a spus) și am decis că tata
nu mă ducea la bere,
în fapt,
încerca o justificare stricto sensu.

încă o noapte fără somn reparator,
fără răspunsuri,
visări absurde  
aducerea-aminte amplifică durerea
devenită cronică
lasă tată, nu-ți fă griji,
este de băut, am în pivniță vin

nu mi-a plăcut
nu îmi place berea...


VALOARE ABSOLUTĂ

și aceia
care spun
poezia
trebuie
să aibă rimă
sau nu
să fie de natură,
dragoste,
cerebrală
sau
sentimentală
sunt aceia
care cred că
poezia se croiește
cu foarfeca, ca o haină
probată și apoi
ajustată
ei nu au
nici cea mai
vagă idee că
forma ei pură
se găsește în
inspirația creatoare
(saturată în oxigen)
În interstițiul
dintre inimă și
gând, dar
(ne)metamorfozată
în comunicare
valoarea absolută
îi sublimează
magnitudinea

 
SUCCESORUL LUI GOG

Cea mai bună poezie este aceea
Care se scrie în cap, aceea care
Nu va vedea hârtia, nici Word-ul

Nealterată de citiri, interpretări,
Atingeri. Unică și pură în matrice
Lipsită de vanitatea reproducerii.

Aceea care nu se poate învața
Pe de rost. Cartea nu va aduna
Cele mai bune poeme, va aduna

Pe cele mai seducătoare orice tentație
Poate fi 50% o experiență reușită sau
50% un eșec festiv. Desigur, va exista

Cartea

(Gog ar fi fost încântat
Să o aibă în colecție)

Ce ne-am face dacă nu
Am spera măcar un pic
Că putem fi cei mai buni?!


RESPIRĂM

goliți de aer, plămânii
golite de aer, alveolele

zădărnicia expirației
zădărnicia inspirației

exercițiul necesar
exercițiul repetitiv
exercițiul salvator?

exercițiul din oglindă
(în cabina de probă nu
vede nimeni cum plângi)

schimbul de suflete
schimbul din aburi

recuperare condiționată
recuperare normalizată

spirometrul respirației
spirometrul de cristal

întoarcerea din drum
întoarcerea din ceață

vizibil aerul circulant
vizibilă viața cuprinsă

umpluți cu aer, plămânii
umplute cu aer, alveolele

evitată obliterarea
evitate și sufocările

atât de simplu, expirație
atât de simplu, inspirație
respirăm
respirați


RELATIV, BINE

codul permanent al stărilor de bine
(binele relativ)
suprapus ermetic peste argumentul
devenit răul necesar
pune în perspectivă unghiul percepției
(cine lezează, cine este lovit)
numită în sens figurat punct de vedere
ierarhia distribuie
inegalitățile funcționale, un model reușit
cu dominatori care
stratifică și dominați care așteaptă în rând
relativizând
după cum melcul calculează abandonând
cochilia ciobită.
timpul necesar reconfigurărilor apexului
trece încet, dar relativ
bine, o nouă casă, împrejur anelide uscate
la soare. cineva numără
petale de crizanteme: un rău, un bine, un rău
îl strivește și fluieră


REDUCTIBILITATE

te pregătesc pentru a trece
pragul noii lumi, o descriu
prin reductibilitate. tu și cu
tine nu veți mai fi la fel cu

armă sau nu, cu saci cu aur
sau nu, pe cal sau pe jos, cu
pălăria de cowboy pe spate
vei integra palierul primelor
amnezii, frânturi remanente
din săritura cu parașuta pe
o plajă ostilă, faleze erodate,
degradări proaspete. vei fi

orbul surd, incapabil să spui
cine ești și ce vrei, vei înghiți
greu, ca să nu te îneci vei bea
apă îngroșată, vei fi hrănit cu

texturi pireu, întors, spălat în
pat, transferat în fotoliu rulant
și invers, la ora de culcare vei
geme, o formă de comunicare

mulțumit de fiecare dată când
cineva se va opri la patul tău
ridicându-ți ușor capul vei fi
recunoscător, dar cuvântul îți

scapă. simți aceste mâini muncind
pentru tine, niciun motiv de panică,
în sfârșit,

te odihnești. cineva a pus poza de
cowboy la vedere, tu vezi umbre,

crezi că este aur, nu-ți aduci aminte.



GRIJI DE SFÂRȘIT DE SEZON

Grija pământului doritor de apă
A râmelor extenuate de secetă
(Cine mai întoarce cernoziomul?)
A merelor căzute înainte de vreme
A albinelor care nu mai găsesc polen

Grija

Că nu ni se va da să pleca împreună
(Cine rămâne la urmă va trebui să-și
Aducă aminte să hrănească pisicile!)

Grija

Față de trecutul stins, față de viitor
Devenit trecut prea repede, durerile
Prea intense, generalizate, regretul
Metastazat în interstiții existențiale

Grija față de sfârșitul
Acestui sezon, față de
Lipsa oricărei speranțe
Că îi vor succeda altele



Citește mai multe poezii aici: Elsa Dorval Tofan


Copyright © 2023 Elsa Dorval Tofan (Cerasela Tofan), Julien Caragea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.