IOANA BURGHEL - EXCES DE SINCERITATE

 

scriu ca și cum

aș desțeleni
o grădină cu trandafiri
mă aplec asupra cuvintelor
sângerez
am atâtea înțepături Doamne
încât mi-au amorțit degetele
mă uit la sângele meu
și nu e albastru
habar n-am cine a inventat sintagma aceasta
poate
unii care au descoperit
prea târziu coada cireșii
nu-mi pasă

în fața mea un singur zid cu un semn
nerecunoscut de Codul Rutier
Atenție! Loc de dat cu capul!
mă izbesc până la disperare
și abia apoi întreb la ce bun

fata cu rochița roșie
decolorată
strânge în palmele-i mici
atât de mici că nu i se potrivește
nici o pereche de mănuși de protecție
resturi de fluturi melci și iluzii

sângele a dat în clocot peste orele furate
și nu greșesc dacă spun
că iubesc o idee de iubire
firavă
firavă
firavă
ca sufletul acesta
atârnând în poarta
deșertului

Exces de sinceritate

Cu sinceritatea
ta
devenită obsesie
ai putea lustrui un pantof,
prăbuși un avion cu reacție,
închide cerul într-un fluture mort,
ori
descătușa toate limbile
astea,
de lemn,
până la
decolorare.
Cu sinceritatea
ta,
restabilesc pacea în
Fâșia Gaza,
descânt în așchii de piatră
dansez cu sperietoarea...
Aștept.
Ceva urmează
oricum
o cale a
ne/firescului
opac.


***

cer cu fisuri gri
cuvinte reci
împodobind copaci
zburători amorfi
așteptând o
dimineață care
nu mai vine
toată muzica lumii închisă
într-o iluzie de fericire
praguri înalte
pânze curate
fiorul genunchiului
străbătut de frig
inocența copilului care
ascunde pisica sub zăpadă
ca să-i fie
cald


Care-i prețul?

Știi
într-o zi
s-ar putea să-ți datorez
o moarte
Știu
se spune că e bine să-ți plătești
datoriile

Doamne
la cât mi-aș putea evalua
viața
dacă nu pot să achit
nici măcar
o veșnicie?


Plouă peste acest București straniu

Tunete și fulgere grele, ca
toate gândurile oamenilor
puse laolaltă.

Îmi visez anotimpurile.

Totul se lichefiază și
devine fierbinte.
Din când în când
o pasăre tresare și
țipă.


Stare

Înapoiază-mi clipa de atunci,
pe când băteam, neosteniți, hotarul
și-aprinde, sus, în ceruri, felinarul
suavelor iubiri cu plete lungi.

Înapoiază-mi ploile de vară,
cu-alaiul lor, de fulgere dilii,
redă-mi, de poți, un zbor de ciocârlii
și-un snop de maci, în lanul de secară.

Promit să-ți dau toți anii care vin,
în schimbul primăverilor durute
și, de-mi restitui iernile trecute,
m-aștern în umbra ultimului crin.

Știi, tinerețea noastră-i prea puțină
și-o risipim ușor, ca pe-o cenușă
strivindu-i chipul, candid, de păpușă
și, ne-ngrijindu-i nicio rădăcină!


Nimic

Mi-a mai rămas din timp doar cât rugina,
durerea unor clipe triumfale,
un barcagiu ce-mi vinde trist țărâna
pentr-un bănuț cu umbre și răcoare.

Îmbrac cămașa unui om de ceață.
Cuvinte seci mi se strivesc de poale.
N-am priceput nimic din tine, Viață,
între pustiu și melci cu case goale!

De când m-ai prins de umeri ca-ntr-un clește
și pietrele-n priviri crăpau de zile
am fost precum soldatul ce orbește
călcând lumina negrelor lui file.

Puțin pe-aici, din albă întâmplare,
un cântec fără tonuri prea înalte.
Registrul Lumii spune că-s datoare
c-o urmă-n cer și pe pământ c-o moarte!


Într-o zi

vei pleca din povestea aceasta
deasupra
tristeților și fericirilor tale
mărunte

în desăvârșirea amiezilor
se vor roti vulturii singurătății peste creștetul
casei la care ai visat până la epuizare

trei zile și trei nopți
urletul câinilor îți va topi rochia
decolorată

trei zile și trei nopți
inima ta va încolți
în firele de iarbă

trei zile și trei nopți
apoi
de pe margine
vei privi
fără să înțelegi
propria-ți
oglindire în
moarte


Zen

Tu ești o făptură zen.
În lumina ta
cai roșii frământă zăpada.
Sub cimitirul din fier forjat
descrește un plâns ca
un val dislocându-și coastele.
Trenuri de mare viteză transportă umbre.
Pe bulevardul înghețat
o femeie pe tocuri stiletto plimbă
speranțe în lesă.
Tu ești o făptură zen.
De la un capăt la altul.


purtai o floare la butonieră

elegant
ca un zeu deasupra cetății
purtai o floare la butonieră
în cel mai firesc mod
cu putință

era pace și liniște
în preajma ta
purtai o floare la butonieră
iar eu mă rugam
să urle vântul
ca să-ți destrame această liniște
să-mi pot desprinde sufletul
dintre scânduri întru
alunecare înspre acel cântec
de iarbă înaltă

purtai o floare la butonieră și
deodată
mi s-a făcut foarte
frig


Mâine

o vom lua de la capăt
cu tristețea unei alte săptămâni
cu neliniștea tuturor zilelor
ce vor urma
ca niște ostași cu
zădărnicia sentimentelor cusute
pe toate peticele

înlăuntrul nostru
se vor răsuci
semnele orelor reci și flămânde
guri de lup
într-un spațiu subțire
nervii
ni se vor încorda
ca o marfă oarecare

mâine
o vom lua de la capăt
într-o altă alergare
fără
hărți



Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: Ioana Burghel
Pagina Facebook: Ioana Burghel

Copyright © 2023 Ioana Burghel
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.