SIMONA-GRAZIA DIMA - POEME

 

Pe masa din bucătărie

Eu, peștele, mă aflu
pe masa din bucătărie.
Voi fi despicat, voi fi cină –
pentru că i-am iubit
pe subtilii aceștia
ce se ridică în picioare,
din devoțiune și respect,
când le vorbește cineva,
pe înțelepții-ascunși, care‑și
câștigă zilele cărând moloz,
pentru ca, seara, liberi,
să poată cânta și dansa,
pe mugurul pleznit peste chip
să nu se mai desfacă-n frunză,
căci unii s-au plictisit de înflorire;
da, fiindcă-mi rosteam cuvintele
printre fibrele fatalului omertà,
printre minți încleștate-n consemn,
acolo unde, încăpățânat, se tace,
iar vocea mea era de om
și n-avea voie. Mă vor tăia,
să rămân pește.

 

Sursa apelor

Se derulează filme cu deșertificări, scena o umplu
instantaneele unei secări accelerate – a lacului,
a fluviului. Numai piciorul podului rămâne,
lângă hectare de nisip în somn, unde așteaptă barje,
deznădăjduit, să se reînfiripe căile fluide. În van,
căci ele nu se nasc.
Mai de temut sunt însă ofiliri neprinse în imagini,
peisajul interior tot mai uscat pe zi ce trece.
Poliedrul izvoarelor, un sul originar de nuanțe,
s-a rătăcit, nu vezi culori, belșugul vieții,
doar semne sure, gălbejite ori de un vinețiu prăfos.
Și unde-au dispărut livezile de umbră verde, roșie,
norii ca dinozaurii gonind pe cer frenetici?
Poate-i pedeapsa pentru că n-am vrut să fim fântâni,
deci sursa apelor s-a înfundat. Pe culmea
unui pisc abstract ne-am pomenit,
el pare de necoborât, o închisoare aeriană.
Și totuși, știm scăpa din iadul monocrom, e-o bună
prevestire când boii pali cu pete albăstrui, nădușiți la jug,
arată prietenie, deși sunt gata să ne-arunce
într-o străveche brazdă. De noi depinde-atunci să dăm,
senini, o altă-ntorsătură drumului, prin stăpânire de sine
brusc să cârmim altfel – ei vor asculta. Tocmai când
monstruoasa înălțime spoliată de culoare naște gropi negre,
una după alta, în vană abolire-a nuanței,
când ochii ni-i acoperim, să nu vedem treptata sărăcire,
fluxul culorilor e regăsit în inimă, îl inventăm din nou,
o clipă de libertate-n adâncuri e de-ajuns
pentru-a zări culmi adumbrite de chiparoși,
izvoare cum revin la viață. Piciorul podului
se-nvăluie în ape și barjele-și reiau alunecarea.
Să nu fim însă ușuratici, lăsându-ne târâți de valuri
fără-a ne întreba dacă-i o întâmplare noua libertate.

 

Familie

„Doar n-ai să greșești crezându-te singur,
alergătorule pe cuburi de granit la miezul nopții,
ca-n căutarea unei familii vaste ce-ar ști să dăruie
o-mbrățișare părintească”, auzi o șoaptă,
și-o panoramică vedere te-nvăluie, surprinzător;
în ea, strămoșii, la masa de familie, umăr la umăr
stau, într-un cu totul alt peisaj, la munte, chiar înainte
de-a te sfârși, lipsit de aer, în fuga ta zadarnică,
privește-i, familia e acolo, iar cel mai vârstnic
îți întinde-un măr, curând se va crăpa de ziuă,
deci chinul maratonului va înceta. Mirat,
îți amintești, ai mai zărit o dată mărul,
într-o poiană îndepărtată, verde-atunci,
de nu-l puteai culege, acum, în mâna celui drag,
rod rubiniu e, pe de-a-ntregul copt.

 

 

Măreție

O, Rusie, cu toții știm că tânjești după măreție, nu spune că nu.
Dar, stai puțin, e-o neînțelegere aici, fatală confuzie,
de-a dreptul stupefiantă, între tăișurile-a două înțelesuri:
mare și întins.Oripilați, cum suntem, privind
la făptuirile-ți recente, te întrebăm:
„Fii sinceră și spune de ce nu te mulțumești cu ce-i al tău?”
Măreață – și, de asemenea, cuprinzătoare – ești de mult,
cu-asupra de măsură. Ținuturile tale sunt splendide,
uriașe, oamenii tăi, simpli, cumsecade.
De secole, neasemuiții tăi artiști, savanții tăi au fost bătăi de inimă
de-ntreaga omenire ascultate. E limpede, cu toate-acestea:
grandoarea înghite necuprinsul. A fi întins în spațiu e o chestiune relativă.
Să fii măreț nu-i complicat, nimic mai mult nu-nseamnă decât bunătate.
Te rugăm, Rusie, arată-ne adevăratul tău suflet, puterea blândă!
A fi măreț n-are nimic de-a face cu întinderi, forță, posesiuni.
Grandoarea autentică duce la alinarea suferinței, ea nicidecum nu o produce.
Măsura măreției e dată de adâncimea lăuntricelor pante
coborâte de vindecători până la Inima Oricui – astfel ating ei
zona comună tuturor, lumina fără nume.
Nimic nu înseamnă-acolo „a fi rus”, la fel de bine ar putea-nsemna „ucrainean”.
Nu ai dori să fii slăvită în cuvinte ca acestea: „O, Rusie,
ce cântec dulce ți-e numele! Cât de-nțeleaptă și de prietenoasă ești!”?
De ce dorești să guvernezi prin frică?
Din fericire, acum, când ți-ai pierdut onoarea înc-o dată,
mulți dintre copiii tăi pricep ce este-adevărata măreție.
Semințe ale viitorului sunt ei, locuitori ai spiritului.

 

Hermes

În casa poemelor acoperișul de sticlă
apăra zăbava noastră înăuntru. Pășeam
pe iarba deasă, în straiul zeiței Artemis,
întrebându-mă de n-ar fi fost cumva mult
mai bine să nu fi părăsit Orașul, fiindcă,
atâta timp cât viețuiam amândoi în el, exista
prietenia, un legământ poetic. Am crezut
până la incandescență că ea putea
înfrânge orice criză pe glob, ca și orice
nefericire, dacă, spunând deodată „Piața Unirii”
sau o formulă similară cu sens magic,
am fi văzut și înțeles același lucru. Până
la ardere-am crezut că prietenia ar fi topit
vămile, zidurile, ar fi anulat diferențele,
mefiența, ar fi făcut toate casele Orașului
străvezii, încât masivele porți ale clădirilor
din Piață s-ar fi deschis, să ne arate magnificele
curți din veacul stins, spațiul neștiut, imun
la bolile istoriei, iar prietenia ar fi ridicat
întreg Orașul, transparent acum, cu toate sufletele
sale, pe culmi, și-n clipa aceea, fiindcă eram
în stare s-avem în cuget exact același lucru
simultan, niciun secret odios nu s-ar fi perpetuat,
încrederea-ar fi fost deplină, iar noi am fi văzut
cu totul altfel Domul și vastele întinderi sacre,
până departe, la zeul Hermes, din vârful
unui edificiu privind spre furnicarul
Pieței lui Traian. El ne-ar fi dăscălit,
cu degetul întins spre noi: chiar sunteți siguri
de puterea credinței voastre gemene în
adevărul simplu, necontaminat? Dacă-ntre gânduri
vi se va căsca fie și-un infim spațiu,
în chip de canion prelung, îngust,
el se va face tăiș de sabie orbitoare
și-atunci viziunea despre Oraș și prietenie
vă va părăsi! Dar, dacă reușiți, iar gândurile
nu vă vor fi pătate de înstrăinare și pure-n
sincronie vor rămâne, veți șterge și cea mai mică
distanță dintre voi, oriunde-n lume v-ar purta destinul!

 

Inima vieții

Vezi în pământ vasul de lut
purtând în sine inima vieții apărate.
Din brazde arse, unde abia se-aude,
în răstimpuri, căderea unui bulgăr,
magica amforă spre tine se rotește,
discret, plină de numele tău,
de frățeasca iubire. Buruienile o înlănțuie,
o sfărâmă căldura, incinta-i fragilă
e retezată de ploi, fumegă vara-n furtuni,
dar miezul tăcut al puterii ți-este mereu
aproape, unit cu tine, prin pulsul veșnicului
astăzi, în timpul fără greș al lui acum,
de ambii savurat, în radioasă,
mai proaspătă ca niciodată inspirare.

 

Gemeni

Crește iubirea mea, irump înfățișările ei:
orașe de flori, diamante vibratile-n adâncimi,
cedri bătând enigmatic din aripi
pe tablele de joc ale colinelor aride,
migrări de populații, siaj al navei în plutire.
Ea este, nu mă-nșel. Arbore nemișcat în ape,
cu mii de rădăcini întretăiate prin plasele
de perle. Fus argintiu, printre șuvoaie
te strecori,în timp ce-alerg să te prind.
Undele-mi lasă în plete puzderii de ființe,
te regăsesc apoi cu lumina-nflorită-n
cele șapte culori ale ei, pe fața misterioasă,
calmă – să te ador,odată cu fuziunea noastră
de gemeni, mereu altfel,
tu, ființă scumpă, veșnic transformată!

 

Ucenicie

Vin în zbor
spre căsuța mea modestă.
Nu am statui,
n-am niciun templu.
Deasupra porții nu găsești blazoane.
Litere putrezite-ngrașă câmpul,
comorile mi le-am cărat afară
cu lopata. Să te pot adora.
Și chipul tău mă-ntâmpină
același, de fiecare dată:
un lac strălucitor de munte,
a cărui jucăușă prospețime
îmi taie răsuflarea.

 

Trovanți

Și, tocmai când vestitorul frumuseții,
tânăr novice, privea mâhnit
un continent născut din lăcomia întrupării,
cinicii martori îl găsiră-ncântător.
Simțeau, pesemne, că, abia întors
de pe colina cu trovanți, era deja
o rudă a pietrelor aflate-n prefacere de sine,
în rotunjirea ce precede zborul. Iar ei,
deși perturbatori, sub număr defilând
și oricând gata să ucidă, au fler încât
să nu le scape trăinicia – chiar fiindcă
nesiguranța ancestrală-i mână,
întotdeauna poartă pe creștet
un cocoș de aur, s-anunțe la fiecare oră
zorii în care totuși nădăjduiesc.
Deși nedrepți, brutali, îngenunchează
astfel în fața celor sigure, solide,
precum aceste roci cu trup de porumbei,
intrate în legendă, și fac un semn frățesc
spre tânărul herald, iar el, înviorat,
se scutură de gânduri, se ridică și-i salută.

 

Încrezătorii

Instantaneu din anii ʼ80

Să-l resuscite pe Moise e o discuție-aprinsă
stupefiantă, în ședință – de ce-ar crea un fals,
ne întrebăm? (căci cum să fie noua creatură
profetu-adevărat?) Desigur, le trebuia o voce
indubitabilă, cu iz de cer...
Iisus nu, nu... prea blând, deși vorbea
și el – l-au îngropat deci, de urgență.
Moise tuna peste mulțimi, tot simulacru,
după ei, dar parcă superior, prestant –
votară, așadar, pentru o revenire
măsluită-a lui, lejeră, în lipsa vreunui nume –
ca nimeni să nu știe ce i-a inspirat
(orăcăie răutăcios: „nu facem noi favoruri”).
În lume l-au găsit, după o căutare,
cu glas de stentor, anonim,
gata să intre-n roluri prestigioase, totuși curat.
După ce învăță oratorie, porni să urce
pe-un munte substitut. Cu el odată,
spița lumească a-ncrezătorilor
sui și ea prin halda mitologiei renăscute.
N-au existat porunci săpate brusc în piatră,
nici revelații orbitoare. Pseudo Moise
atât a auzit (un glas rostea din invizibil):
„Timpul cel mare-a sosit,
nu vreau să-ți văd știința, ci mână
această turmă de oi, fie inima ta
în bărbile lor. Și-avan să dansezi
hora care deschide”. Iar el dansă,
deși uimit că hora închidea,
apoi la raport se întoarse. „Inima ta
a fost bună de câine, dansul te-a obosit
un pic, ia-ți un răgaz, apoi pleacă-n misiune.
A fost cum trebuia să fie, cum ni s-a proorocit
cândva, și, pentru c-ai păzit bine oile,
te vei întoarce nimbat de porunci.”
O luă la fugă pe muntele cu o mie de uși,
să vadă vorbitorul, să-i ceară socoteală,
pentru edictele din nevăzut, neînțelese.
Dar mâini eterice l-au înșfăcat de guler:
„gândește înc-o dată și nu te răzvrăti.
Moise al nostru e-o-nchipuire necesară!”

 

Cartea pe ape

Neluminat
         de jarul cuvântului,
exultă râul,
             vin necunoscut,
neprins sub cepuri,
         gata să dăruiască totuși
o cale nesfârșită.
             Porunci
dispar în valuri,
         se-aude în poiană
doar scâncetul pruncului.
...........Bucuroși
lasă părinții lui
         o carte pe ape,
să dea lăstari departe,
           în alte zări,
din neînrudite timpuri,
           și, iată, seara aduce miros
de vreascuri arse,
           iar fumul vine, doar surâs

 

Nomad

Nomad e poetul, un gingaș comerciant,
deșertul ostil îi fură seva,
numai cuvintele mai șiroiesc de apă-n
palma lui, pești mlădioși, tineri mereu
și gata să țâșnească îndărăt, spre bănuite
oceane, ori să-i adoarmă-n căuș,
la umbra visului ce și-a sporit puterea
în somn și proliferează enorm, devenit
trup cu solzi de adevăr, la adăpost
în meșteșugul mâinii – protectoarea,
garanta negoțului și-a poeziei,
cu nepotoliții ei somoni
care-și împărtășesc, sub bolta pielii
blânde, viața trăită pe-ndelete,
în muzica și-n ritmul
caravanei străbătând pustiul.

 

Site: Simona–GraziaDima

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Simona-Grazia Dima
Citește aici: Simona-Grazia Dima - Cuvinte până la capăt și Simona-Grazia Dima - Havuz

Copyright © 2022 Simona-Grazia Dima
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.