V POEZII DE VALERIA SACULȚANU

 

I | visare lucidă |

m-am pierdut o vreme
la capătul răbdării
unde slovele dumnezeiești
s-au întors cu spatele
norii înțepeniseră
visările somnurilor se repetau
oamenii
gândeau aceeași zi de zi
vorbeau aceeași zi de zi
făceau aceeași zi de zi
până capătul răbdării
a erupt ca un potop
cu trezire de sine
peste oameni
și mine

atunci

ne-am trezit
cu toții
într-o visare lucidă

 

II | mântuire |

pe aleea opusă
în lumea paralelă
se trezi un înger
de un alb infinit
acolo
picioarele-i ușoare
atingeau norii purpurii
și albele mătase ale cerului
unde se bucura ca un firav copil
de minunăția ce urma
să se întâmple
la poarta Raiului
acolo
serafimii și heruvimii
așteptau cu mir și busuioc
duiosul înger
ca să-și săvârșească destinul
în fața Tatălui Său
de fericire
îngerul ce lumina - lumină
plânse șapte lacrimi pe
picioarele Domnului
și i se iertaseră toate păcatele
i se spulberaseră toate rănile sufletești
prin botezul celor mai curate lacrimi
unde primi în dar viață veșnică
alături de Dumnezeu

III |noaptea de vară|

aud cum șuieră gâzele noaptea
prin muțenia nopții
trece foșnetul frunzelor
bătute de vântul molcom unde
aerul proaspăt a așezat
căldura de vară la umbra copacilor
iar prospețimea ce se lasă
evaporă tihna care
se întinde pe pământul cald
și cutreierat încă
de praful abia așezat
unde greierașii strănută cântec
licuricii mângâie iarba
cântată de o adiere ușoară
prin care trece timpul nopții
grea și ușoară s-a lăsat luna pe
plumburiul cerului
unde salută cu sfințenie
alte planete mici
steluțe sclipitoare
care cuprind înaltul
într-un tablou divin
pictat de glasul tăcerii
în noaptea de vară

IV | asceză exact invers |

lumina țipă
sângerând adevăr
iar întunericul
care este în omul năuc
plânge fals și
fără de lacrimi
ca să trezească milă forțată

năucitul
colorează întunericul
cu propriul suflet
și-și condamnă soarta
spre ridicol și uneori
trezește în sine
în vanul iluziilor
cu iz de lașitate
un strop de
plăcere efemeră
unde pentru o clipă
crede că atinge
Divinitatea

minciuna măgulitoare
pupă urechile și închide ochii
omul orbește conștient
de parcă își smulge proprii ochi din craniu
cu mâna stângă
iar sufletul îl dă mâncare la draci
cu cealaltă

clipele scurte de plăcere te alungă
din propriul univers
iar tu devii om străin în sufletul tău
să fugi mereu de lumină
este ca și cum ai fi
o floare în primăvară
ce se ascunde de soare
intrând în pământ
până își rupe capul

V | tu aveai darul |

tu aveai darul
să mă faci
cel mai fericit copil
şi
cel mai nefericit îndrăgostit
ai reușit să trezești în mine

îngerii și demonii

care mâncau la o masă
şi își zâmbeau cu jenă
să nu se deranjeze


Citește mai multe poezii aici: Valeria Saculțanu

Copyright © 2022 Valeria Saculțanu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului