VALERIA SACULȚANU

 

Sclavagia fericirii

când fiara din tine
mai cere înc-o șansă
să lepede păcatul
la margini de pământ
să nu privești ca prostul
floarea-nveninată
pe care el - păcatul
o poartă surâzând

când dobitocul cere
mai multe de la tine
dobitoc având -
fiecare din noi
să nu te amăgești
și să te lași cu firea
c-astfel în cer rămânem
în suflet triști și goi

iar când robul din tine
își plânge iar de milă
și cere iarăși
iertare și povață
să ierți - neiertând
minciuna descuiată
să uiți - neuitând
că nu e prima dată

iar poftele ce-apar
la miezurile nopții
și plângi
ca și copilul trist
în cele ninsori
să-ți aduci aminte
că și nefericirea
e scrisă ca s-aducă
iubirea iar din noi

iar vindecarea cere
chiar și suferința
ca să deschidă-n noi
alte lumi, poteci
iar rugăciuni trezite
va auzi omenirea
când smerit fi-vei
pe crâmpeiele reci

și nimbul durerii
din tine când mai curge -
să nu te lași pradă
acestui sentiment
căci poate lăsa în tine
o frică neînfricată
ce va rămâne-n carne
să zacă-n sloi latent

chiar de e trist afară
și plouă și iar tună
să fii un neclintit
în drum spre visul tău
iar căderile tale
să fie punți și ziduri
pe care le vei trece
zâmbind
zâmbind
zâmbind!

Fără dragoste

Au dorit să piară
Florile de mai,
S-au stins în vară
Vorbele din grai.

S-a uscat pământul,
Marea a secat,
Sfinții-n colb de pulberi
S-au incinerat.

A rămas ogorul,
Pragul casei lat,
Sufletul în chinuri,
Gândul însetat.

S-a pierdut în toamnă
Mireasma de flori,
A trecut o viață
Fără de fiori!

Balada doruLUI

Atunci când cade noaptea
Și ceru-i plin de stele
Va naște pe pământ
Și dorul tău prin ele,

Iar neputința grea
Ce-i dată de Dumnezeu
E ca să te renască
Din punctul cel mai greu!
Și din ruine pe care
În sine le-ai trezit
Și acea durere mare
De care-ai obosit...

Iar strigătul din tine
Ce caută adevăr
Va reuși să lupte
Cu acel cugetul rău,

Dar care este Calea?
Și unde-i Adevăr?
Atunci când cerul tună
Și stinge focul tău...

***

- O, cerul meu albastru
Cu pulbere din nori,
Te rog, să stai departe
Să nu te mai cobori

Pe gândul meu năprasnic,
Care mai e și mut,
De a-mi șopti durerea
Și dorul din trecut,

Dar visul meu mă-ndeamnă
Să chem chemarea ta
Și poate tu atunci
Pe veci mă vei salva

De crâncena ivire
De a mă irosi,
De tristeți și de rele
În care voi muri!

- N-ai frică de durere,
O, tu, feciorul meu,
Nu sunt pentru pedeapsă,
Ci pentru Dumnezeu

Ca să trezească-n tine
Știutul neștiut
Și să dispară-n veci
Ceea ce te-a durut!

Noaptea nepăsătoare
Nu poate otrăvi
Dorința ta cea mare
De a putea iubi,

Dar nu fugi de mine,
O, tu, odorul meu,
Acasă este bine,
Acolo-i Dumnezeu.

Deschide tu portița -
Închisă mai demult,
Trezește tu chemarea
Și dorul din trecut!

Ca să renaști la viață,
O, tu, copilul meu,
S-asculți al meu cuvânt
Și dorul meu din el!

- Dar unde este cheia?
Tu, glasul meu din gând
Aud a ta cântare
În mine murmurând.

Să cânt despre durere
Cum aș putea s-o fac?
S-accept și neputința
Cu care nu mă-mpac?!

Să pot iubi din nou
Când inima-i de piatră
Și să dezgrop din mine
Durerea cea deșartă?

Care în mine vuie
Ca stolurile de ciori
Și amintiri care
În mine parcă mor

Și simt o neputință
Ce inima mi-o adapă
Și eu te chem pe tine
Să spui de a mea faptă!

Cu rele și cu bune
Voi sta în fața ta
Îngenuncheat pe pietre
Cu luna-n fața mea

Strigând în depărtare -
Rugând în sinea mea
S-accept durerea oarbă
De care m-ai salva!

Privesc la cerul negru
Spre a te regăsi
Și de-a trăi durerea,
Și de-a putea iubi.

Aș vrea s-apari acum,
Te rog, în fața mea
Și să privesc la tine,
Și din privirea ta.

Să simt al tău îndemn
Spre a mea menire
Și ca să-mi răscolești
Din a mea amăgire,

O, cumplit mă orbește
A ta lumină, Doamne,
Și-nghit a mea suflare,
Și-nchid a mele pleoape...

- Nu crede în ce crezi
Și nu dura în gol
Ascultă-ți tu strigarea,
Nu-ți sunt un salvator!

Scăparea este-n tine,
Găsește-o-n sinea ta
Ca să te poți renaște
Pe veci din viața ta.

Iar cheia este viața
Pe care o trăiești
În care neiubirea-i
Durerea ce-o plătești!

Ai zile numărate
Pe care ți le-am scris,
Dar și zile deșarte
Care ți le-ai prescris.

Trăiește în iubire
Și nu fugi de ea...
Căci ea e nemurirea
Care poate salva

Și ura, și durerea,
Și fricile din ea,
Nici moartea nu învinge
Cu moarte-n fața sa!

Trezește-ți, tu, îndemnul,
Curajul de a trăi
Eu sunt aici cu tine,
Nu te voi părăsi...

Nici sufletul ce-l ai,
Nici carnea de pe tine.
Voi fi mereu aici,
Doar tu să tinzi la mine!

Să cauți o lumină
Mereu în viața ta
Și-n a mea rugăciune
Pe veci te vei salva!

***

A pogorît din cer
Un licăr neîncetat
Și-o lacrimă de ploaie
Pe pământ s-a lăsat.

Șapte păsări zboară
Pe bolta fără stele
Unde se-nalță cerul
Și lumina cu ele....

Iar tristul dor de viață
Demult s-a înălțat
În rugăciuni cu care
Durerea-a vindecat

Și noaptea dureroasă
Se transformă-n tăcere,
O lacrimă se scurge
Ținută cu putere...

Din ochii unui -
Copil de Dumnezeu,
Că el s-a regăsit
Și știe drumul său.

Valeria Saculțanu (n. 26 septembrie 1996, Ungheni, Moldova): Poeta din Chișinău este redactor-adjunct al revistei literare “Roua Stelară”. A publicat volumul de versuri și proză „Tot ce am tăcut”. Pictează în vin și cafea (picturile înserate în pagină aparțin Valeriei Saculțanu). 

Citește aici: V Poezii de Valeria Saculțanu

 

Copyright © 2020 Valeria Saculțanu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului