ADA NEMESCU - ÎN PALMA SORȚII

 

Refugiat în palma sorții

Tăcerea ceasului mă mișcă și limba lui în pas greoi
Măsoară focul din cuvinte ce doarme-n frunza de trifoi
În nopțile cu mii de maluri, ca un ocean cu fundu-n sus,
Găsesc în vorba nerostită, că multe mai avem de spus.

Un umăr plânge melancolic sub patima aprinsă, vie,
Iar inima în piept se zbate sub dor visat de frenezie,
Astept să-mi vii ca o nălucă în clipa verde zbuciumată
În prinț duios cu noaptea-n plete și fruntea ta nesărutată.

Sunt primăveri ucise-n crânguri cu stoluri albe de lumină
când amintirile sunt ruguri, culcate-n solduri de stupină
parfumul și-a secat izvorul prin tainicul ținut de jar,
Sau poate crivățul ne zvârle prohodul tristului amar.

Azi, dorul pune voinicește în labirintul greu de viață
Corola zorilor ce vin să stea de strajă-n dimineaţă,
citesc în palma unei stele și sar pasaje cât mai lungi
Că vreau cu degete de suflet, iubire, iarăși să m-ajungi.

Refugiat în palma sorţii, un suflet are de ales:
să moară în clipă tot mai rar, trăind în alb şi dulce, des.

*** 

Murgu-ți este doar un vis, bidiviul o părere
Roibul gândului tău viu, îți aduce-n gând plăcere
Ce e viața Făt-Frumos, decât o călătorie?
Nu-i știm clipa de-nceput, de sfârșit cine o știe?!

Vântul hoinărind ghicește sărutându-ți pleata azi
El tot tânăr va rămâne precum verdele în brazi
Zăpezi vii se-anunță-n aer, stele stau în așteptare
Făt-Frumos care e ținta? de viață n-avem scăpare…

Paște-ți murgul pe hotarul dintre liniște și dor
Urma versului păstra-va gustul bun mistuitor

Lacome izbânzi 

Ce-ai rătăcit prin mine, nu-s doruri ce apasă
Nici stea nelogodită ce nu a fost cântată
E ochi de apă dulce și dor de-ntors acasă
Lumină ce doar ție lucind, se mai arată

Ce a rămas în urmă, nu-i anotimp uitat
E sufletul scânteie mișcând a întuneric
E pasul greu și brațul rămas neîntâmplat
În taina unei vieți cu visu-i alb și sferic

Nu-i seară încă, nu! Când tu auzi lumina…
Că te-am iubit, mă vei ierta vreodată?
Harpoane-ai smuls din mine, dar tot a mea e vina
De ce–am purtat speranța-ndoliată?!

Ce strigă-n ceață păsări e adevăr primit
Ca viscolu-n surdină ferestrelor tăcerii
În vene și în gând definitiv zidit
Te-ai răstignit ca sarea pe buza dulce-a mării

Nu suntem frunze, nu! Să ne mințim plecând
Și nici noian de ploi, ce deghizate-n rouă
N-au mai avut nici chei să intre în pământ
Cerșind în ochii noștri o altă viață, nouă…

Absenți vom fi, nu se mai nasc povești
Chiar dacă-n ochi rotunzi șoptește albă, luna
Captivi visăm în cușca vie: sunt? mai ești
În dreapta împrejur, sau stânga, e totuna…

Ar trebui ca teama să-ți cuprindă
Umerii buni de reazem pentru vise
Când universu-și poartă dorințele la grindă
Nu-ți mai ajungi cu fapta promisele promise

Eu nu-s minciună, nu! Sunt doar o așteptare
Și mă închin la dogme, dar fără compromis
Cu umbra mea semnez un pact subtil și doare
Rocada-aceasta simplă între real și vis.

Tardiv 

Azi mi-a bătut în poartă-ncet, răbdarea
Era în zdrențe biata, prăfuită
Venea de unde-și rătăcise albul zarea
Purta pe umăr visul, obosită

Aș fi primit-o dar, nici nu-mi eram
Mă rătăcisem dincolo de mine
Prin amintiri, iluzii, rătăceam
Deasupra-mi stelele sclipeau divine

S-a sprijinit de-o creangă-a mea răbdare
Un licurici ratase zborul nupțial
Îngeri prea beți nu-mi suflă-n lumânare
Imaginându-și raiul hibernal

Răbdare,-i prea târzie tihna-amară
S-a spart în țurțuri reci, ieri, așteptarea
E desfrunzită via, călătoresc de-aseară
Iar gândul la rever și-a scuturat și floarea

Într-un alt an, gătit ca de paradă
Și parfumat a pace-n anotimpuri noi
Dulăii sorții nu te-or avea iar pradă
Răbdare, milă-mi este de ochii triști și goi

De mâine, prinde-ți fluturii în poală
Salvează-i de înghețul din tăceri
Norocul ne-o fi ghid iar șansa mai ușoară
Întoarcerea-i în vis de primăveri

Azi a plecat din poarta mea răbdarea
Era în zdrențe biata, chinuită
De ruga ei se-nfiora și marea
Un braț de rugăciuni și-o noapte-i potrivită.

Dorul frânt 

Pe obrazul meu azi lacrimile ard
mi-ai trimis iubirea-n galantare!
ai privit-o sub cuvânt cum doare
din obrazul meu rămâne numai fard?

Prinsă-n dor e tot IUBIREA, încă,
Doar coșmaru-i chin premeditat
Cum mi-ai smuls tăcerea din oftat!
Geamătul răzbate rana ei adâncă.

Parcă sufletu-nflorește deodată
Aripile lui tresar prelung și lin
Doar fereastra cerului, de chin
Îl salvează cu speranță-mbujorată.

Nici nu simți! în vorbe verși rugină
Cum înveninează sufletul… cu foc!
Vai, au gust amar, de nenoroc
Pune greu oblon ferestrei de lumină.

Lacrima s-a dus în noaptea rece
Gândul savurează, chinul s-a uscat
Inima, nu de cuvânt s-a clătinat,
Ci de paloșul uitării ce nu trece.

Deodată, floarea de iubire cade-n iarbă
Prin visarea focului promis
Stelele din sânul ei s-au stins?
Din petale nu-i mai faci o salbă?

Fuge fără vlagă ultimul oftat
Către cerul imitând zăpadă
Când iubirea-n zbor a refuzat să cadă
Sufletul curat și blând, a lăcrimat.

Dulcelui cu umeri dragi! 

Doamne!
de n-am parte de iubit
sau de-un trai mai fericit
fă-mă Doamne rândunea
să bat depărtările
împlinind urările
ursitoarei mele, rea....

Iar de nu-mi dai aripi largi
Doamne, salcie mă faci?
să-mi plâng dorul peste apă
unde căpriori se-adapă
lângă mal cu flori și fragi
Dulcelui, cu umeri dragi....

Vezi? din șansa mea puțină
n-am avut chip de regină
n-am purtat în sân ascuns
decât dor nescris, nespus...
Poți Doamne să mă prefaci
într-o vie? pe araci...
Dulcelui, cu umeri dragi

Însă, Doamne de nu poți
sau că nu merit, socoți
fă-mă piatră de hotar
lângă ea, cu gust amar
fir înalt de mătrăgună
zică lumea, ce-o să spună?!
umeri dragi ai Dulcelui
dar din dar sufletului...

Tu destin nefericit
mă oprești tu din iubit?
te vorbiși cu soarta amară
primăvară, vară, toamnă
ați tot complotat pe-afară...
folosit-ați limbi străine
să mă umiliți... pe mine?
n-ai curaj, nădejde tragi...

Dulce drag, cu umeri dragi....
dă-mi speranțe și sprijin
lângă cupa mea cu vin
te iubescuri , flori, fiori
gânduri vechi și vise noi
umeri dragi neobosiți
altădată neiubiți
mă lăsați să vă alint?
Doamne, bate-mă, de mint!

Zidește-mă-n iertare! 

Iubitul meu, zideşte-mă-n iertare
Lângă arama arsă a mirării
Când adieri subţiri au gust pierdut de sare,
Amarul din furtună-i pe sânul drept al mării

Trimite soli pândind pe-o balustradă
fără de vârstă-n a iubirii toamnă
Gătită-i roua-n ape de paradă,
ierburi desculţe ceruri ne răstoarnă

Răscumpăr ani plătind din greu chiria
Atâtor veacuri de singurătate
Iubitul meu, să-mi spulberi sihăstria
acestei vieţi trăite… jumătate!

La cotitura Raiului spre ruguri
(n-o să te doară, rabdă-mă prin tine…)
Mere creţeşti voi vinde, miere, struguri,
rămâne-vor doar tainele… puţine!

Din trup amar de nuc, iubitule ghiceşte
Ce lujeri se vor naşte ca ploile din sete
Zidită-n rana ta, rog viaţa mea primeşte
tăcerile-amuţesc sau prin eter pier… bete!

Se înrolează-n oşti fluturi de păpădie
Silabele cuminţi scriu versuri în cărare
Doamne, mai lasă umbră azi frunzelor din vie
Iubitul meu!… mă uită-ntr-o iertare.


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ada Nemescu
Blog: Simboluri Verzi

Copyright © 2020 Ada Nemescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.