RALUCA LEONTINA NEAGU - POVEȘTI VINDECĂTOARE

 

    Povești vindecătoare

Mulți ani bâjbâind cu un felinar peste care plouă
ce poți să vezi?
am scormonit înfrigurată o cabană în mijlocul munților
prin dulapuri împăienjenite
mâncare-am căutat
în jur nimeni.
Ploaia ca un pieptăn des în păr
părul lung ca al tuturor femeilor din rădăcinile mele
înconjurându-mă.

Acel întuneric de bitum
dimineața la lucru noaptea în pădure
câteodată mă rugam de lumină câteodată
din prea multă milă o stingeam
cu mâna mea
și când dimineața foarte devreme
găseam frunze ude sub pernă
pielea toată mirosind a mlaștină
mi se făcea frică
/dacă cineva vedea? dacă vor ști cine sunt?
când luna țintuită de cer le zâmbește
fericiților, dacă vine întunericul?/
Trebuie să strâng cât mai multe felinare, mi-am spus
așa am devenit cea mai mare colecționară din oraș.

Primii au fost copiii cu gurile lor mici
și capul mirosind a lapte
„doamna, niște lumină, ne dați niște lumină?”
apoi bătrânii și bolnavii îmi treceau pragul
„fii bună, puțină lumină, am orbit și flămânzit”
părinții secați cu umbrele lipite de inimă
au cerut și le-am dat
și în ziua-n care ultimul felinar
a dispărut de pe raft
eu eram toată lumină.

Cabana din pădure a fost luată de râu
în dulapurile goale flori au răsărit iar mâinile mele
mângâie fusul și torc haine noi
la răscruce de drumuri pentru călători înfrigurați
pentru flămânzi și înspăimântați
pentru vinovați și călăi.

   

    Autopsia cerului

Îmi dau pielea jos, hocus pocus,
o să mă vezi în sfârșit
trăiesc să îmi pun inima la adăpost
și tu nu știi
când plec ușile devin fum. Camera - labirint de oglinzi.
devii ce vreau eu să privesc
te transformi în ghem, te înnod de mii de ori.

Sunt călăul cu ochi umezi
sunt tăișul care sclipește orbitor în lumină
n-am milă. Furnică te fac.
părul meu te strânge ca un boa
respiră de două ori.

Nu poți să mai fugi te-am capturat
mai rău. nu-ți dau drumul
până nu devii altul meu
până nu termin această autopsie a cerului
și-mi murdăresc mâinile cu dragoste.

Acum știi că pasărea din cușcă e strivită
și înlocuită
ai aflat trucul lasă-te păcălit
din nou și din nou.

Tot ce ai citit până acum
nu este adevărat.

    M-am trezit la sfârşitul lumii fără să ştiu

Am trăit toate apusurile prin geamul unui autobuz
sunt călătorul. ultima dată am inundat un oraş întreg
cu plânsul meu şi nu s-a prins nimeni.

În casă toate dorm
doar vecinul de sus repară din când în când liniştea cu un ciocan.
sunt prinsă în cuşca pisicii
ea îmi întinde un os cu gust de iubire şi apoi
îmi muşcă mâna dreaptă.

M-am învăţat cu trădarea
o ţin lângă inimă şi toarce

Îmi e frică, Doamne!
oricâte pietre arunc în urmă acasă tot departe e.

    M-am născut sub zodia abandonului

Sunt fetița cu chibrituri
să vă aprind o țigară, domnule? să vă pun inima la adăpost?
plecați atât de departe, plecați atât de frumos
unde este groapa în care să stau și să scâncet până în zori?
încoronați-mă!
/să fie bucurie, să fie sărbătoare
iată cum se ridică fetița cu chibrituri
și se scutură de noapte/
scrieți-mi lungi cuvinte, mâzgăliți-mi un drum fără sfârșit

Nu se termină niciodată chibriturile, nu
sunt mama copiilor fără adăpost, mama împușcaților
șchiopilor, surzilor, mama neiubiților
sunt aici în punctul în care se despart mările
și îmi arde pieptul și aș cânta
/să vină lumina, să vină lumina! strigați domnule cu mine
dar de smoala asta cum mă descotorosesc, dar de ce învăț mereu să umblu?/

Prin oraș am călătorit, până la stele am urcat
pe o macara am construit o casă, m-am îmblânzit și sălbăticit
de mii de ori
ce folos?

Am un băț de chibrit, vino, încălzește-te
se apropie o iarnă care va dura cel puțin
100 de ani
vin caii și pe unde trec
nu mai răsare nimic.

    1000 de oameni în jurul meu mă simt atât de

Vinul oraşului are gust metalic
sânge putred
dragostea mamei se împachetează şi se trimite cu autobuzul
nu îmi ajunge.

Să mănânci tu şi să te îndestulezi mama să creşti cât blocul
să te înalţi cât salcâmul din curte
mama fii semaforul fii colţul de stradă şi momentul crucii făcute cu frică
mama fii lampă aprinsă fii scaunul gol din grădină.

Te rog devino chipul străinului care mă urmăreşte
şi murmură
te rog împarte-te şi coase kilometri peste kilometri.

(mă simt atât de mă simt atât de)

Mama se decojesc pomii se crapă asfaltul
şi eu nu-mi mai încap în piele de dor.

 

    am auzit că o sabie este perfectă după a mia lovitură

Mi-e frică de ceea ce aș putea deveni
de micuța garsonieră pe care o să o port în lesă toată viața
de neputința care mă va aștepta ca un preș la intrare.
într-o zi voi urca pe niște tocuri de circar și îmi voi rupe picioarele
”ăsta da pas strâmb” vor spune ei și eu voi râde ca un om
care nu mai are nimic de pierdut

Sunt cuvinte pe care le îngrop în grădină
să le găsesc într-o iarnă grea și să mă hrănesc din ele ca un câine
sunt lucruri pe care le neg cu încăpățânarea unui melc
fac aceiași pași în fiecare zi în care mă trezesc să-mi beau cafeaua amară
să fumez țigările pe care nu le am
să spun ”îmi e bine”
îmi e atât de bine încât lovesc oțelul îndoit
încă o dată peste degetele mele
și nu plâng.

   

    Nu ne mâncăm rădăcinile

Piept de pui, carne de porc, ceva întunecat
ceva grandios
mâinile mele fripte
învârt un cărucior de om mare
supermarketul - o peșteră.
adun, strâng, împart se face noapte
mâinile mele se înmulțesc se încolăcesc
sunt o caracatiță maternă
îmi zic și râd de se cutremură
rafturile.

Acasă
adorm cu inima foarte împuținată
și mă trezesc cu ea plină de apă
învăț tare greu spre deloc
dar mâinile știu
lângă un foc
firul unei povești scrise demult
se răsucește pe un fus.

/Mama mamei mamei mele a fost țesătoare
pe covoarele ei cu flori imaginare
s-au răsucit generații
ea asemenea mie atothranitoare/
Căruciorul se învârte mecanic
mâinile mele acvatice îl scapă și îl prind.

Suntem înghițiți în povestea altcuiva
muște mici gâze îmbătate de lumină
eu joc partea ce mi se cuvine
și soarele e tot pe cer
și căruciorul hurducăie plin
S-a făcut dimineață copiii plâng de foame
într-un colț unul dintre ei
și-a mâncat rădăcinile.

  

    ce e poezia dacă nu

o mare de întuneric în care cineva aruncă din când când
o pietricică
trezirea - un tremur mic de picior
ești aproape ecou

te locuiesc tot felul de creaturi
ai o bătaie de aripă în ureche
un hamster cu o roată imensă în minte
te dă de-a dura
de departe planetele aruncă în tine
praf cosmic
nu vezi nimic.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Raluca Leontina Neagu
În Librăriile Cărturești: Raluca Leontina Neagu - Unde se termină lumina

Copyright © 2021 Raluca Leontina Neagu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.