ALEXANDRA EMILIA BUCUR

Te întorci în același loc numit punct

Mii de luminițe roiesc / se rotesc în jurul

Trunchiului din camera 100

Ca o poveste ce se continuă în șiruri suprapuse

Galopante

Trepidante

Fără să se știe

Lumini străvezii lichide ce curg lichefiindu-se

În jurul trunchiului se fac cercuri din reflexii

E o învârtire continuu

O evitare ezitantă

Ca un titirez fără limită

Ceva din simptomele alea s-au dus

E doar un exercițiu de adaptare cu dimineața

Când pornesc mai lent toate trenurile în interior

De mare viteză.

Din tavan din grădini din liane și frunze

Fără întrerupere pauze sau marcaje

Cad bălți de sunete întortocheate cu lumina

Când toți pereții de rezistență ai felinarelor

Se crapă rămân fără aer

Se transformă înăuntru

Dau pe dinafară

Inundă camera

Până la fruntea trunchiului

"E cea mai adâncă vară din capitolul ăsta"

Spui

Și de fapt în fapt e doar o vară

Închisă ermetic în camera asta.

Cine a trecut timpul înotând

E timp destul

Cuvinte care liniștesc aduc liniștea prin sinea lor

Cum își preumblă ceața / vrerea / trecutul ca o umbră desenată pe asfalt

E doar un moment, momentul ăla când bulele de aer se ciocnesc

Ies păsări din adâncul beznei și se cuibăresc sub aripile fluturilor

O liniște grea ca o piatră ce atârnă deasupra unui hău din pietre

Cu pereți căptușiți cu soare, lumină, amiezi de vară / caniculă,

Din străzi / străduțe și alei ce duc tot pe acolo

Și se pierde firul drumului când se rupe ața și se descoase tot drumul

Doar ce e pe mijlocul aleii se desprinde ca nasturii

Orice cuvânt în plus e în plus,

S-au împrăștiat toate literele tuturor cuvintelor peste umeri

Date la spate după spate

Clipocește o libelulă cu licurici pe spate

Liniștea ghemuită cade ghem

Liniștea din frânghii eterna poveste repetată până la refuz

Spui

Se rostogolește și rămâne în pragul ușii

Sunetele date pe mute / sau pe repeat când sunt pe mute / nu mai produc fibrilații în lucruri

Drumul continuă oricum cu aici.

E deja ora 2 nu mai vine

E destul de clar

Plecăm din punctul acesta de aici.

De acum încolo ai spus

"Ceva se cutremură ceva se mișcă își mută ritmul"

Spui

Duci mâna la gură te miri

Cuvintele scormonesc mai adânc când plouă

Și sensurile se bifurcă, se ascund după ceață

Trebuie să apară să se formeze vârtejuri de apă pe lemnul parchetului

Ca un titirez să învârtă toți pereții

E lipsă de mișcare altfel e lipsă de pauză

De respiro

"Nu e de ajuns

Nu e cât trebuie ca să vină ce pleacă"

Ploaia de afară se continuă pe sub ușă trecând de preșuri

De covorul de la intrare cu spatele cu colți ridicați

Nu sunt destule lucruri în cameră să absoarbă ploaia

Ca un burete

Să așeze fiecare plecare la locul ei

Pe canturi cu explicații

"Nu e destul spațiu în arealul ăsta"

Zici

Ironia plutește în jurul abajurului

"Nu pot să întind brațele cât trebuie

Să dau spațiu destul râmelor

Care se înșiră spre geamuri

Atârnând spații pe frânghii"

Nu e destul, nu e nimic aici,

Cuvintele nu mai zbiară

Să dea un rost / sens restului rămas din liniște.

Note despre mine însămi:

Alexandra Emilia Bucur (București): Ca reper temporal și descriptiv despre mine, aș lăsa versurile și cuvintele din poezii să vorbească, ele cunosc cel mai bine fiecare etapă, fiecare perioadă, fiecare clipă sau moment ce au construit și construiesc ce numesc azi prezent și acum. Ca reper al timpului, versurile mele au prins viață în reviste, antologii publicate în urma participării la numeroase concursuri și festivaluri naționale de poezie (2007 - 2011), în reviste de cultură online și citite în cadrul cenaclurilor literare și a emisiunilor culturale tv. Revenind la prezent, anul 2020 este anul în care versurile scrise în toată perioada în care nu am mai publicat, au simțit impulsul să iasă din nou după o lungă pauză de aproape un deceniu, în lumina reflectoarele, a publicării și a publicului.

Citește aici: Alexandra Emilia Bucur  - Jumătate de drum

Copyright © 2020 Alexandra Emilia Bucur

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.