ADINA COLȚEA - HAȘURI
în nopțile fără somn
privesc prin fereastra fără perdea
la blocul fără lumini
de peste drum
văd cum pereții fără încăperi
se desprind fără taină
şi zboară fără aripi
care încotro
mă întorc cu teamă
spre camera cu lumânări parfumate
şi privesc cu uimire
la îngerul cu aripi de cărămidă
care vorbeşte
visează, copilă,
lasă pereţii să zboare
fereşte-te de uşile zidite
şi spală-te pe mâini
după fiecare plâns
(con)simțiri
tu nici o dată nu îți tolăneşti vederea
în brațele oglinzii
mă dojeni îngerul şchiop
războind aerul cu o cârjă improvizată
iar inima ta e mereu dată
mult peste cap
pentru că tu îți eşti doar o măsură
a bunăstării lumii
ce crezi că rămâne în urma ta
dacă îți umbli mersul aşa?
aripi – i-am răspuns
tăindu-mi părul
ca să fac loc macilor
să-şi sprijine câmpii
pe umerii mei –
fluturi bătând din secunde
ce zboară ş itrec
prin sufletul palmelor oprite o clipă
să atingă macii…
iarbă prin
păr
cu sete şi migală
am dat deoparte vreascuri triste
şi am cioplit adânc
în piatra lemnului
crescut în gând
să-mi făuresc o minunată scară
fără capăt îmi e
şi fără început prima treaptă
acum îmi înalț propriul zid
ca să îl pot rezema de scară…
all we
need is love
ceva de alinat durerea, ai?
l-am întrebat pe îngerul chircit
sub propriile aripi
sărutându-i fruntea ridicată
din palme
m-a privit blând
cu ochii negri de lumină
plini
şi imediat a dus mâna în sân
adânc
printre coaste scormonind
şi fără tăgadă mi-a întins inima lui
încă bătând…
rădăcini
de paşi
pământul crăpat
de orizonturi neatinse
se întinde leneş
sub mersuri îmblânzite
numai coarnele melcului
ca două păpădii tremurând
în bătaia secundelor
împing lumea
dincolo de capăt
cu
creionul pe hârtie
cautând să înțeleg
teoria căderii corpurilor în vid
am desenat întâi o încăpere
care a ieşit în formă de inimă
apoi pana
ca o felie de aripă
şi bila - asta a fost cea mai simplă -
ca o lună plină
ca o lună plină
deşi strălucea ca un soare
le-am dat drumul deodată
în mintea mea
dar încăperea începu să zvâcnească
iar pana dansa în jurul bilei
uitând de matematică
atunci am înţeles
că desprinderea de ceea ce crezi că ştii
e ceea ce trebuie să aştepţi să se
întâmple
altfel corpurile cad
decalat
şi nu vor dansa niciodată
sau altfel spus
în orice căuş împovărat
de greutatea palmelor
nu îşi face cuib
însetarea
răspicare
fără aripi legate
la ochi
niciun cer nu poate vedea
păsări
sub talpa cărării
ca un ghem ciufulit
rătăcindu-şi rostogolirea
prin ciulinii uitării
m-am prins în năvodul
propriei deveniri
şi fără să ştiu
m-am umplut de stele
acum număr pe degete
timpul pierdut
şi fac noduri batistelor
neplânse
din care înalţ zmeie
pe cerul ca o pânză
legată la ochi
primăvară
în fereşti
avem un suflu aici –
spuse Dumnezeu boltindu-şi privirea
peste fruntea mea încordată
gradul unu – adăugă
cu degetul apăsat
de inima mea
ca o medalie
aerul mirosea a pufuleţi
şi în tălpi mă gâdila
alergarea
nu l-am întrebat nimic
dar înainte să dispară
i-am spus dintr-o suflare
că aştept şi ascult
cuminte şi cu suflet
a dat din cap că ştie
apoi cu două degete ridicate
ca atunci când mai ceri un rând de
băutură
le-a spus îngerilor de gardă
să îmi administreze de acum
de trei ori mai multă răbdare
direct în sânge
post
meridian
sunt trup de aripă
nenăscută
ce pipăie aerul
prin coaja crăpată
şi îl strigă pe numele lui
de alint
sunt sânge de cer
nezburat
zvâcnind aşteptări
peste cuiburi
în căutare de păsări
sălbatic visez
sub pleoapa de ieri
urmele tălpilor mâine strivite
de mersul cărărilor
azi neumblate
şi nu voi muri
când mă voi naşte
Copyright © 2020 Adina Colțea
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment