ADINA COLȚEA

răgazul din clipă

cresc râuri în lacuri și broaște

la uși

răbdarea băltește

cărarea

garduri înțeapă

lumina la colțuri

de stele

umbrele trec

de zăbrele

cresc poduri adânc suspendate

între maluri

în vise surpate

cresc goluri

în pâinea sătulă

de miez

și țurțuri de gând

sub tâmplele ninse

din care sar așchii departe

de trunchi…

ograda bunicii are obloanele trase

de mult nu mai cad stele

în ea

carul mare cândva

astăzi e cuib

pentru păsări

visare de vânt

netihna din pietre

e luată de vânt

și de ape

peste ele curgând

neliniștea păsărilor

rămâne în copaci

și se scutură galbenă

toamna

nerăbdarea din oameni

(ne-ncăpută-n cuvânt)

nu trece cu timpul

și nici nu descrește

odată cu gândul

ci își caută întâmplarea

la fel cum din aripi

neobosit

fluturele își caută

floarea...

și caii zâmbesc

când un cal

îşi ia inima în ochi

şi te priveşte cu ea

nechezând

e ca şi când tu,

cu braţele inimii tale,

ai cuprinde un copac,

cu tot cu frunze

şi vânt.

bucuria unui cal

curge în sângele lui,

departe de afară,

aşa cum emoţiile

nu se spun în cuvinte

oricui.

dacă vrei să-i descoperi

iubirea

trebuie să-i simţi încordarea

şi freamătul

început în potcoavă,

trebuie să ţii apăsarea din palmă

lipită de pulsul dăruirii

din el,

fără aşteptare de slavă.

caii nu râd,

căci râsul le-ar frânge

tăcerea iubirii din trupul lor mut.

caii zâmbesc,

cu zâmbet pursânge.

sonata in do(i) major

o herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor

cai

ce-şi flutură coama din iarba

puţină

ruptă albastru de verde

din rai...

la capătul străzii din ciobul

de sticlă,

pe-o margine ruptă

cu ochi minunaţi

o pasăre floare pe-un vârf de-abis

vede într-un miez de oblică

noapte

lumina ce râde-n petale

de vis...

într-un colţ de zâmbet

de lună

în murmur de cântec de paşi

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire

prin timpul fugar...

cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri

aminte

prin iarba crescută peste dureri

şi tremur pe buze muşcate

de cer

zboruri nefrânte...

  

tir cu arcul din mirare

de unde și până unde?

te întreb cu un ochi

în soare

cât de mult e prea puținul?

într-un măr

câți sâmburi oare?

caii trag mâța de coadă

câinii-s încă nenăscuți

iarba umblă verde

creanga

anii plâng în calendare timpul

netrecut...

cine de ce iar dispare?

de ce când se face floare?

cât de unde începe ghem?

cum cu cine-i în tandem?

unde-i undele plecat?

cândul unde-i

îngropat?

... știi tu oare?

Adina Colțea: am avut norocul să cresc printre cuvinte, în tihna lor ardelenească și în armonia lor, frumos rotunjită de mama, profesoară de limba română. le-am luat cu mine mai departe și mai târziu mi-am făcut căuș din ele, cuibărind înlăuntrul lor stări colorate de emoții și bucurii.

Sunt economist de profesie, dar îmi place să spun că cifrele sunt tot cuvinte, pentru că în cuvinte se cuprind și cresc cele mai frumoase îmbogățiri.

“timpul meu se măsoară în cuvinte. anii mei se numără în povești. trecerea lor nu e trecere, e rămânere și adăugare… “ mă găsiți în mai multe cuvinte pe blogul personal: Un blog cuminte şi… cu suflet!

Citește și: Adina Colțea - Hașuri

Copyright © 2017 Adina Colțea

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.