ADINA COLȚEA




răgazul din clipă

cresc râuri în lacuri și broaște
la uși
răbdarea băltește
cărarea
garduri înțeapă
lumina la colțuri
de stele
umbrele trec
de zăbrele
cresc poduri adânc suspendate
între maluri
în vise surpate
cresc goluri
în pâinea sătulă
de miez
și țurțuri de gând
sub tâmplele ninse
din care sar așchii departe
de trunchi…

ograda bunicii are obloanele trase
de mult nu mai cad stele
în ea
carul mare cândva
astăzi e cuib
pentru păsări


visare de vânt

netihna din pietre
e luată de vânt
și de ape
peste ele curgând

neliniștea păsărilor
rămâne în copaci
și se scutură galbenă
toamna

nerăbdarea din oameni
(ne-ncăpută-n cuvânt)
nu trece cu timpul
și nici nu descrește
odată cu gândul
ci își caută întâmplarea
la fel cum din aripi
neobosit
fluturele își caută
floarea...


și caii zâmbesc

când un cal
îşi ia inima în ochi
şi te priveşte cu ea
nechezând
e ca şi când tu,
cu braţele inimii tale,
ai cuprinde un copac,
cu tot cu frunze
şi vânt.

bucuria unui cal
curge în sângele lui,
departe de afară,
aşa cum emoţiile
nu se spun în cuvinte
oricui.

dacă vrei să-i descoperi
iubirea
trebuie să-i simţi încordarea
şi freamătul
început în potcoavă,
trebuie să ţii apăsarea din palmă
lipită de pulsul dăruirii
din el,
fără aşteptare de slavă.

caii nu râd,
căci râsul le-ar frânge
tăcerea iubirii din trupul lor mut.
caii zâmbesc,
cu zâmbet pursânge.


sonata in do(i) major

o herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor
cai
ce-şi flutură coama din iarba
puţină
ruptă albastru de verde
din rai...

la capătul străzii din ciobul
de sticlă,
pe-o margine ruptă
cu ochi minunaţi
o pasăre floare pe-un vârf de-abis
vede într-un miez de oblică
noapte
lumina ce râde-n petale
de vis...

într-un colţ de zâmbet
de lună
în murmur de cântec de paşi
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire
prin timpul fugar...

cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri
aminte
prin iarba crescută peste dureri
şi tremur pe buze muşcate
de cer
zboruri nefrânte...

  
tir cu arcul din mirare

de unde și până unde?
te întreb cu un ochi
în soare
cât de mult e prea puținul?
într-un măr
câți sâmburi oare?

caii trag mâța de coadă
câinii-s încă nenăscuți
iarba umblă verde
creanga
anii plâng în calendare timpul
netrecut...

cine de ce iar dispare?
de ce când se face floare?
cât de unde începe ghem?
cum cu cine-i în tandem?
unde-i undele plecat?
cândul unde-i
îngropat?

... știi tu oare?


PoetAdina Colțea: am avut norocul să cresc printre cuvinte, în tihna lor ardelenească și în armonia lor, frumos rotunjită de mama, profesoară de limba română. le-am luat cu mine mai departe și mai târziu mi-am făcut căuș din ele, cuibărind înlăuntrul lor stări colorate de emoții și bucurii.
Sunt economist de profesie, dar îmi place să spun că cifrele sunt tot cuvinte, pentru că în cuvinte se cuprind și cresc cele mai frumoase îmbogățiri.
“timpul meu se măsoară în cuvinte. anii mei se numără în povești. trecerea lor nu e trecere, e rămânere și adăugare… “ mă găsiți în mai multe cuvinte pe blogul personal www.adinacoltea.wordpress.com

Copyright © 2017 Adina Colțea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.