Ana Ardeleanu – Realități interzise (editura Neuma, 2020): O poezie clară, intensă, matură oferă Ana Ardeleanu. Realități
interzise sunt descrise lucid, dar și cu mare sensibilitate. O temă
recurentă a poeziei sale este privirea. Ceea ce se vede, aparența,
trebuie scrutat cu atenție și scepticism. Cei din interiorul ochiului
pot trăda! Ana Ardeleanu aspiră la o imagine limpede care, asemenea cuvântului
din textul clasic, să exprime adevărul: Să-ți afli grăuntele de luciditate,/
În ochii albaștri. Poezia sa este umbra care se compune pe un ecran,
mai precisă decât obiectul real din calea luminii. (Horia Gârbea)
Ating cu mâna
Ceafa realităţilor interzise
Simt creierul zbătându-se sub palma mea,
Simt fiorul lui ieri săpat, precum o
tranşee,
În spaţiul unei logici ciudate,
Doi centimetri depărtare de ghid,
De cel ce reprezintă oficial materia
cenuşie,
Din esenţa căreia
Răsar seminţele poeziei şi filozofiei
Pe care mulţi le caută
Creând un risc din această dorinţă,
Pentru că realitatea se pliază pe o altă
realitate,
Cum vârsta se pliază pe o altă vârstă
Ce trebuie supusă încercării,
Tranchilizată cu verde, apoi cu
albastru,
Atunci când creierul are nevoie de senin
Şi păsările zboară pe deasupra sa,
Cu un surplus de roz pe aripi,
Gata de reproducere,
Gata pentru a împărţi cu mine darul.
Gândul
meu
Ar fi trebuit să fie în gaica gândului
tău,
Năsturel roşu.
Numai că, dintr-o anumită prejudecată,
A rămas neîncheiat,
Doar notat pe albul pielii,
Cu litere mici.
Intenţia clară, de-a alinia nasturii,
Seamănă cu încercarea de-a îndruma
Un stol de vrăbii
Ce şi-au pierdut orientarea
Şi nu mai zboară prin gaica cerului
În înfumurarea unei amiezi,
Când, în mod justificat,
Mi-a trecut prin gând să cos gaica
Şi să nu mai las libertatea
De-a fi mulţumit şi fericit,
Oricui, pe nervii mei,
Între sprâncenele mele,
Prezente la şedinţa de lucru
A gândurilor responsabile
Cu alinierea planetelor
Şi ceasul bun,
Dar şi gaica supragândului
De-a fi mai fericit în înserare
Decât la prima analiză a dimineţii,
Pentru a încheia definitiv
Şirul erorilor,
Cu năsturelul roşu.
Doamna
Rosa
Fiecare dintre noi e interesat de
altceva.
Doamne, fereşte să nu afle doamna Rosa!
Să ne fure obiectul percepţiei,
Uşor precum un fluture
Pe care l-a atras cu parfumul.
Noi nu suntem incitaţi,
Doar fierbem vinul
Pe care îl bem în căsuţa melcului,
Aşezată pe tulpina doamnei Rosa.
Dar şi aşa, din floarea sa, cu greu cad
petalele,
Poate la al cincelea pahar,
În al doisprezecelea ceas,
La a zecea rugăciune.
Iertaţi-mă, n-o mai văd pe doamna Rosa.
Care v-aţi făcut fluier din tulpina ei,
perverşilor?
Nu vedeţi că plouă, stările de graţie,
Precum şi cele de agregare, cântă la
pian,
Beau vin de Bordeaux
Şi invită fluturii percepţiei la vals?
Ispita rămâne aceeaşi şi fără doamna
Rosa,
N-o fi ea singură pe lumea asta;
Mai sunt şi doi bondari
Care trăiesc dintr-o amintire
îndepărtată,
Când i-au descheiat bluza,
Iar de sub ea,
A ieşit mâna ta parfumată.
Umbli
prin interiorul meu
Ca printr-o ţară străină,
Fără să-ţi acorzi răgaz
Pentru a te aşeza pe sofa
Şi pentru a-mi spune:
“Sărut mâna, doamnă!”
Ca, la plecare,
Îngerii să-ţi ţuguie buzele pe obraji
Si să nu observi cum pe mână
Poartă ceasul de aur al vieţii tale.
Vrei să continui călătoria
Aşa, fără bilet de întoarcere,
Fără bani de nădejde.
Pentru Dumnezeu, fiecare are treaba lui
Înlăuntrul meu, în ţara aceasta populată
De bandele sentimentelor, hoaţele
hoaţelor!
Eu nu doresc să te ţin
În acest lagăr,
Pentru a descărca camionete cu păsări
liră,
Ori acordeoane
Care, la final, să-ți ofere plăcerea unui
vals
Sau măcar lunecarea din această ispită
Pe foaia albă a unor memorii
Ce urmează a fi scrise,
Căutându-și succesul absolut
În nevoia ta de lectură.
Plăcerea
de Duminică
Știați că bătrânețea
E plăcerea de Duminică
A Domnului,
Când generozitatea Sa e amplificată
De mii de voci luminoase,
Volumul lor este maxim,
Creația Sa este maximă,
Moise, cu motorul turat,
Zboară printre aripi de îngeri,
Astfel, vârsta mea printre voi
Reprezintă universul limitelor eliberate
De propriile limite.
De aceea pot plânge oricând,
Pe cartea vieții,
Fără ca cineva
Să mă încălzească între palme
Cu aburii buzelor,
Declarându-mă victima perfectă
A următoarelor limite.
Nu știi
ce te doare
Cui datorezi această încercare
Nici cui ar trebui să dai raportul
Fiindcă e Duminică
Şi totul e închis, împrejurul tău,
Inclusiv ochii
Ce ar dori să vadă lucrul imperativ
Să-i simtă radiaţiile,
Să-i aşeze smochingul pe umeraş.
Umerii subiectului sunt prea largi,
desigur,
Pentru un umeraş din câteva fire de
gând,
Care, la o adică, s-ar putea rupe
Sub greutatea eleganţei
Şi-a grijii de-a nu fi observată,
Pe culoarea neagră,
Scamă unei priviri rivale.
- Fii serios, dom’le, spui,
Eleganţa nu stă în calitatea umeraşului,
Ci a firii pe care purtătorul smochingul
o are,
Capacitatea de-a transmite acel auriu
Cu fiecare spectacol dat.
Spectatorului lăsându-i timp să tragă
aer în piept,
Doar dimineaţa şi seara.
La prânz, îi pune în urechi
Dopuri din lemn de trandafir,
Noaptea poţi vedea,
Cum i se rupe cămaşa în dreptul inimii,
De-atâta oftat.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ana Ardeleanu
Citește mai multe poezii aici: Ca un praf de cretă, Ana, Garderoba cu șoapte, Un corp de iluzii, Jocul cuvintelor fără lacăte, Scamele cuvintelor
Copyright © 2020 Ana Ardeleanu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.