PAULA HANEȘ - IATĂ OMUL

Poezia adevărată se scrie doar în clipa în care

poetul devine poezie,  iar poezia devine poet.

felix culpa

 ne-am vândut nemurirea pe un măr

și n-am mai găsit nicio frunză de smochin

sub care să ne ascundem înfricoșați rușinea și păcatul.

am primit în schimb o viață scurtă și o moarte lungă

e greu să știi tot timpul care e care.

am devenit oameni ce viermuiesc în turme

și care din când în când

mai simt cum mărginirea a reușit să pună bariere atât de ușor nemărginirii.

ne-a rămas pe limbă gustul mărului râvnit odată

eram naivi.

pe atunci nu știam ce gust veșnic are vina.

nu voi muri niciodată

 aș vrea să cred că eul meu a găsit o nouă viață

dincolo de pereții groși ai timpului pe care dăm mereu vina

care ne strâng în pumnii lor de beton ca pe-un gândac amorțit de neputință

și de care ne folosim atunci când vrem să ne lovim fruntea-

alt perete care ne desparte de embrionul

din care ne-am născut realitatea.

aș vrea să cred că nu voi muri niciodată

pentru că nu am trăit niciodată.

aș vrea să cred că ce a fost și ce va fi nu e același lucru,

că nu ne învârtim în cerc la noi în suflet.

aș vrea să cred că mă pot deșuruba din existență

ca să mă strecor prin gaura din perete

exact când aceștia s-au strâns tot mai mult spre mine.

ai râs... și cunoști și tu vechea poveste în care

omul modern nu poate fi lipsit de ideea libertății.

tabula rasa

 să uităm de distanța prea mare

dintre conștientul alterat și inconștientul crud

dintre tăcerea de miel și tăcerea de șarpe

dintre certitudine și incertitudine

și să ne amintim de diferența cea mică

dintre a fi și a nu mai fi.

să uităm de zeii străvechi

pe care i-am abandonat în templele clădite din oasele demitizării lor.

să uităm că ne-am născut,

că am fost picuri de rouă

suspendați de crengile descărnate ale copacului vieții

în care se oglindea arareori infinitul.

să uităm că am creat imperii

și că tot noi le-am distrus

printr-un cuvânt

cu care am scris arhitectura haosului.

să uităm că am atins lumea,

pășind desculți pe aer proaspăt,

că am inventat un timp incredibil de scurt

și că ne-am abandonat tăcuți în iluzia leagănului propriului nostru destin.

iată omul

 există case cu doruri de oameni

pietre cu miros de oameni

păsări cu glas de oameni

pești cu tăceri de oameni

apusuri cu emoții de oameni

și oameni.

născuți din ochi albaștri

crescuți în ochi verzi

îngropați în ochi căprui

pedepsiți cu vârful degetului arătător

iertați cu toată palma.

oameni

culcați sub cerul gurii

treziți sub tălpile goale

educați lângă lobul urechii

purtați pe umeri, pe coate, pe genunchi

rătăciți și închiși printre coaste

judecați cu unghiile

și iubiți cu buzele.

oameni

pe care-i vezi cum fug zadarnic spre ombilic

în timp ce alții se rup de el cu dinții,

iar unii se luptă să nu-l părăsească niciodată.

Citește mai multe poezii aici: Paula Haneș

Blog: Charlie’s poems – Cuvinte vii

Copyright © 2020 Paula Haneș
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.