PAULA HANEȘ

meditații vremelnice

întreaga viață e un ceas imens,
iar oamenii sunt acele
ce pendulează constant
între a fi sau a nu fi.
nu știm pe mâna cui se află
sau de ce perete atârnă
și nici nu vom afla vreodată.
poate e doar un ceas de buzunar...
buzunarul cui?
știm doar că minutele se scurg
căci le simțim la fiecare bătaie de inimă.
și mai știm...
ce mai știm?
știm să cântăm doar tic-tac,
iar tac-tic niciodată.
viața-i singurul ceas ce nu poate fi dat înapoi.
s-o fi defectat viața...

sau așa a vrut-o de la bun început Ceasornicarul.

cuvinte vii

cuvintele sunt oameni vii.
au mâini cu care se prind de stiloul meu
și dansează toate într-o idee.
au picioare cu care aleargă prin mintea mea
și au chiar și ochi
cu care mă critică atunci când nu le așez lângă cine trebuie-
nu toate cuvintele se acceptă între ele-
am mai auzit că au și gură
și mă strigă în cele mai neașteptate momente să le scriu,
să nu le pierd pe undeva, printr-un colț de gând.
cuvintele sunt oameni vii,
pot chiar să simtă.
spre exemplu, un cuvânt m-a iubit atât de mult
că n-a vrut să mai plece din mintea mea.
un altul, m-a urât atât de tare
că nu mi-l mai pot aminti.
cuvintele sunt oameni pe care-i urăsc,
pe care-i iubesc,
pe-al căror sens nu o să îl pot înțelege întotdeauna.

miezul nopții

noaptea,
în loc de somn veneai tu
și cântai la coastele mele
ca la corzile unei chitare noi,
numai balade lungi, de iubire.

luna ne privea
prin geamul mereu deschis și fără perdele,
iar când mă sărutai se întorcea cu spatele
ca nu cumva să ne rușinăm de ea
și să ne pierdem sărutul.

îmi așezam capul pe pieptul tău
și mă lăsai să-ți iau inima-n mână.
tu mă sărutai pe frunte
așa cum marea sărută țărmul
constant

prin fiecare val ce și-l trimite nouă
și adormeam în liniște și-n lumina lunii,
acoperiți cu o pătură de stele,
sub vraja nemuririi.

totuși,
până ce tu visai neînțelesele tale taine,
eu mă trezeam în fiecare noapte
ca să arunc un ochi prin toate colțurile lumii,
să mă asigur că suntem singuri,
că nu mai e nimeni aici și-n noaptea asta.
nimeni, în afară de noi doi.

nimeni care să poată sa ne fure nouă dragostea.

renașterea sinelui

când rațiunea lor nu mi-a înțeles dragostea
am uitat cum să iubesc
și n-am mai putut iubi decât cum iubeau și ei.
când mi-ocărau toți drumul ales
am uitat cum să merg
și m-am mai târât doar prin lumea lor.
când ei mi-au încătușat și închis visul
în temnița îngustă a minții lor
mi-am pierdut Vederea
și n-am mai putut să văd decât ce vedeau și ei.
când ei nu știau cum să audă
deși eu în tot acel timp strigam după ajutor
mi-am pierdut Graiul
și n-am mai putut vorbi decât despre ce vorbeau și ei.
când tu m-ai părăsit,
eu am murit puțin în fiecare zi.
când ei nu știau cum să asculte,
eu am scris prima mea poezie

și-atunci am reușit să mă născ din nou.

Note despre mine însămi:

Paula Haneș (n. 15 februarie 2000, loc. Vidra, jud. Alba): Studentă a Facultății de Litere și Arte din cadrul Universității “Lucian Blaga” din Sibiu.
 
Consider că poezia adevărată se scrie doar în clipa în care poetul devine poezie, iar poezia devine poet. Activitatea mea literară este încă la început de drum, până acum participând doar la concursurile literare din cadrul școlii și publicând doar în cadrul unei platforme online. Pasiunea mea pentru scris a izvorât din dorința, dar și din nevoia de a-mi elibera ființa de lumea înconjurătoare. Actul de a scrie nu înseamnă pentru mine numai un act de eliberare, ci și unul de vindecare, de cucerire a eternității prin arta care rămâne în urma noastră, de a simți că aici, pe pământ, omul e dator să-și descopere și să-și dezvolte adevăratele sale calități interioare.

Citește mai multe poezii aici: Paula Haneș - iată omul

Blog: Charlie’s poems – Poeme nemuritoare

Copyright © 2019 Paula Haneș
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.