- Oare, ce este iubirea? l-a întrebat Ea... - Acel punct de topire sau
atingere a luminii şi a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului!
La baza tuturor stă străfulgerarea! Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr
ce se stinge în mare! Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul
nostru intim! a redat El...
- Da, energia iubirii e vitală mai
ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea....- Ca să mă înţelegi trebuie să fii
pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu! Singura moarte
dulce, este din iubire! a răspuns El.
- Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor
să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea... - Iubirea nu este perfectă
niciodată, adică de aici până aici! Dacă nu au un centru, în zadar este tot!
Mulţi nu au curajul să dărâme un zid! Acolo unde-i libertate este motiv de
creaţie a sufletului! Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei!
i-a răspuns El... - Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea... (extras din volumul în pregătire “ELEGII pe firul
gândului călător”)
Rostire
Cu privirea te caut, inimile
sunt făcute
să plutească în ceilalţi
pentru a da existenţă şi identitate,
asemeni buzunarelor lunii
care sunt pierdute
pentru a locui în ea.
În vis te-ai cufundat,
stelele s-au ciocnit
și galaxiile
se învârt în ritmul lor.
Pe marginea apei ne plimbăm.
În tăcerea fertilă, printre liniile
lungi,
de improvizaţie liniară,
se-aude
o melodie suavă, înflăcărată,
de o sensibilitate delicată,
ca o baladă.
În timp ce se înclină
și sărută râul,
o salcie
își împrăștie frunzele
pentru a câștiga
viață ramurilor,
atingându-ne cu blândețe.
Procesul se repetă.
Din această scenă,
natura pasiunii
este descoperită în slavă.
Vocea ta este o bijuterie în sufletul
meu.
Dintr-o spirală te deschizi,
îmbrățișezi imprevizibilul
și înveți să-ți deschizi echilibrul.
Ceva se pierde brusc,
dar pierderea e însoțită
de un dor sfâșietor.
Dincolo de ușile deschise,
privim spre depărtări
umbrele
ce ni se-ascundeau,
închideri
și deschideri curg
într-o armonie copleșitoare
și Cerul coboară, revărsându-se.
Ai în tine puterea regenerării,
a înălțării pe aripi,
a unirii aripilor cu aripi,
formând planoare
ce plutesc pe melodia cerului.
Contopit cu tine te unești cu viața.
Între cuvânt și lumină
există doar un spațiu gol.
Lacrima ploii, lacrima stelelor,
lacrima Cerului,
lacrima Omului,
picături rotunde
prin care
ni se preling
emoțiile, oglindindu-ne.
Semne primordiale
Cu ea în gând.
O clipă, o clipă voluptoasă!
Locul unde zidurile se topesc.
Fiecare undă – catifea netezită cu
căldura buzelor
înmuiate
de catifeaua fierbinte.
Crud, dar cald, verdele atins de ea
devine fierbinte.
Străbați câmpia spre izvoarele secrete.
În prezența râurilor învolburate,
liniile curbe devin spirale unghiulare.
O ridici în trepte efervescențe,
netrăite, încă,
spre culmi necunoscute,
spirală cu volute multiple,
îmbrățișate-n lanț, în oglindă.
Apa și viața!
Vrei să-i guști fiecare strop,
vibrând cu un val de căldură,
coloană romboidală, în zig-zag,
două scări
– una să urci spre Cer
și una să ajungi spre Pământ,
fulgerul prin care Cerul
a dăruit omului Focul.
Cu întreg Universul comunici.
Cu ochii acoperiți, un somn adânc,
pierdut în vise galopante.
Urmărești linia trupului – o plutire
între buzele
și brațele visului
accentuate de fântână,
un unghi și sensul vieții.
Linii paralele,
doar in prezența apei e posibilă viața.
Un vis. Ea are cheia.
Un semn ceresc ți-a țesut și cusut.
Un cerc – mișcarea fără de început și
sfârșit.
Și mâine ai zbura!
Sărutul
Imprevizibile sunt clipele.
Până la întâlnirea noastră,
imponderabile,
își așteaptă, tăcute,
timpul și locul,
zborul și visele din stele.
Fără aripi, fără pânze, fără vânt.
Acum știi, ele vin odată cu tine, prin
tine.
Căutare.
Rătăcire.
Bucurii și lacrimi.
În noapte, îți ascult bătăile,
respirația, gândurile.
În urmă lași totul.
- Dă-mi mâna,
deschide-ți aripile!
Când mâinile ni s-au atins,
cuvintele invizibile țâșnesc din inimi
pe buze,
ca o explozie între lumină și întuneric
sau, poate,
a fost suficient
doar o scânteie divină
să ne aprindă flăcăra
atât de fragilă și totuși, puternică.
Dincolo de timp, realitate și vis.
Magie. Extaz și pasiune.
Lumină.
Infinit.
Furaţi
de-un nou anotimp
Ploaia redă seminţei creşterea de viaţă
însăşi.
Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?
Cu mine te-opreşti în linişte
pentru a uita de tine,
inima mea e lipită de inima ta,
îţi ascult respiraţia, e-aceeaşi ca a
mea.
Umbrele cad în adâncurile acestui
preludiu.
O mare de sunete!
Auzi foşnetul şi cântul frunzelor,
ca o trecere prin noi,
în timp ce crengile salciei
ne-ating
şi-n dansul lor ne urcă la cer?
Unde eşti? Delir printre ape.
Furaţi de-un nou anotimp
asculţi cum creşte clipa?
O respiraţie ne ridică pe aripi de vânt,
un fluviu pe pagini de dor
este poemul nostru.
Prin dezmierdări de cuvinte, furtună de
dorinţe,
tu, femeie-floare, până la carminul
fluturilor
îl ameţeşti sorbind lumina
ce curge
din râul de flăcări.
Scăldaţi în soare ne regăsim
în fiecare cuvânt, în fiecare
punct,
în fiecare semn
şi spaţiul necuprins dintre ele.
Curcubeul de tăceri amestecă
infinitul cu magia luminii,
locuind oceanul,
izvoarele Cerului ne contopesc,
se-nchină altarelor vieţii,
înălţând ruguri de flori viselor.
Cu mâna atingi
culorile răsăritului şi-ale apusului.
Tot ce ştim acum – cuvintele rămân în
noi
pentru toată viaţa!
Nu pleacă, continuă să păşeaşcă cu noi,
în tăcere, asemeni celor plecaţi!
Pribeag printre frunzele toamnei
priveşti copacii,
străbaţi o stradă lungă,
simţi şi pătrunzi în carne
lumina
din câmpiile
cuvântului întemniţat,
în diamant pur poartă un sunet,
printre tărâmuri de ape
construieşte contratimpi,
accente ritmice, sincope...
În palmă, linia destinului
– linia noastră –
o atingi diafan
ca pe o gamă armonică,
ţi-e teamă de pauza
dintre cele două momente,
totul începe să se zbată în tine.
Aşezată acolo unde e cumpăna vieţii
pentru a-i da un sens
intru în tine
pentru a-mi găsi locul.
Simţi că te pierzi şi regăseşti,
în acelaşi timp,
cuprinzându-mă.
Priveşti în ochi durerea
şi laşi pe cineva să te iubească.
Uneori un semn este doar un semn,
uneori un punct este doar un punct,
uneori un spaţiu este doar un spaţiu,
uneori un cuvânt este doar un
cuvânt.
Dacă lumea este un labirint
unde-i vei găsi harta? – te-ntrebi.
Când Moartea ne cântă
suntem pe-aceeaşi undă.
Deoparte pluteşte Cartea pierdută,
arsă, regăsită, rescrisă apoi.
Un clopot de apă
ni se-nchide deasupra,
în tâmple zvâcneşte ochiul de peşte.
Prin colţii morţii urci pe scara vieţii,
cu fiecare clipă
provoci intervale întinse,
reinventezi comori
să-ţi continui drumul,
dezveleşti adâncul. Acolo eşti viu!
Pe masă, într-o altă lume, citesc pe-o
foaie:
- Bine te-am
regăsit, iubito!
***
mă uit pe geam
şi nu te văd.
îmi beau cafeaua.
nu eşti în zare.
pendula ticăie a sfârşit de an.
viaţa are formă de sferă gotică.
ce face irina?
e fericită?
mă inviţi la dans.
vibrez, vioară de cremona.
piruetele ne duc narcotic într-un timp
colorat.
mă priveşti în ochii mei asiatici,
adânci.
labirintul plin de rouă
foşneşte nostalgic.
Citește mai multe versuri semnate de poeta Irina Lucia
Mihalca aici: Irina Lucia Mihalca – Cântece de
dragoste, Irina Lucia Mihalca – Cerul din inima
mea, Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea
visului, Irina Lucia Mihalca – Pagina de autor, Irina Lucia Mihala - Atingerea
cerului, Irina Lucia Mihalca – Ceea ce rămâne,
Copyright © 2019 Irina Lucia Mihalca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.