ADDA NEAG - SCRISORI OARECARE

O scrisoare oarecare

Scrisoare către eul meu transparent.

Știu că mai demult eram doar eu...

Știu că sufletul îmi e mai greu.

Știu că viața, râsul și durerea s-au schimbat.

Știu că moartea a fost de ajutor și le-a preschimbat.

Mai știu și că lacrimile mele sunt de fapt cuvinte de durere,

Și că pentru orice înger există un demon damnat.

Mai știu și că oamenii pleacă...

Și din păcate știu și că...

Oamenii nu se mai întorc.

Știu că o dată pusă o piatră, numai dispare.

Piatra de mormânt, de pe suflet și din respirație.

Mai știu că în viață aripi mi s-au rupt și tăiat...

Și oricât de mult n-am vrut, oameni din viață mi-au dispărut.

Și e greu poate de înțeles,

Dar parcă nu e un simplu demers.

Scriu și eu o scrisoare către eul meu transparent.

Te rog, ai grijă de ego-ul meu altern.

Posibilul meu ucigaș

Posibilul meu ucigaș e liber.

E condus de o ură față de lume.

Posibilul meu ucigaș a scăpat...

Acum totul s-ancheiat.

Privirea sa plină de răutate...

Deja distruge fără a se uita.

Doamne, de ce totul e așa complicat?

Când toată lumea vrea să uite cine l-a creat,

Când oamenii vor să-mi închidă ucigașul,

Când oamenii vor să-mi construiască viitorul.

Ochii săi inspiră frică,

Mintea sa e tot mai confuză...

Sufletul său reacționează doar la ură...

Să zicem...un ucigaș de lumi,

Nu e primul și nici ultimul.

Parcă ieri i-am văzut prima dată...

Reflexia sa din oglindă era putrezită

Uitasem defapt...

Că fost un moment de frică...și atunci am realizat ca eu

Eram în oglindă.

Toți

Un înger mic străbate cerul,

Având o aripă ruptă.

Sunt șoapte aruncate înspre el,

Și plânge.

Moartea e singura lui scăpare,

Plânge și încearcă să trăiască.

Azi un nou val de durere îl distruge.

Parcă nici să se trezească numai poate,

Sau numai vrea.

Spre deosebire de alții,

El își căuta țelul

Îl repeta în minte zi de zi

Nimic numai  real...

În mintea sa pierdută-n van

În ochii săi demult plânși,

În viața lui ireală.

Și zâmbetul rupt.

În iluzia lui creată de mine,

Sunt o mică lovitură pentru omenire.

Demonii

Am început să distrug din durere...

Am început să țip nopți la rând pentru a putea dormi,

Am început să urăsc pentru a supraviețui.

Am stat ore-n șir pentru a contura,

Frica din persoana mea,

Am stat zile-n șir pentru a creiona,

Moartea din umbra mea,

Am stat ani în șir pentru a profila,

Demonii din inima mea.

Acum sunt pregătită,

Nu mai pot da înapoi.

Timpul meu se scurge,

Lumea-n jur se duce,

Viața mea e pe o foaie scrisă,

Păcat că cerneala e doar o iluzie.

Și tot ce am scris e real,

Demonii mei au creat din nou ceva.

Dar păcat că...

Demonii și frica mi-au distrus persoana.

***

”Știi că viața poate fi frumoasă?

 Știi că poți fi fericită?

 Știi că poți zâmbi fără a fi obligată?”

Normal că nu...

Ești închisă în cubul tău de durere.

Dar acum...ia aminte ce-ți spun:

Dimineața când deschizi ochii- bucură-te!

Iar seara când te pui la somn- amuză-te!

Știi, toate în viață se-ntâmplă cu un motiv,

Zâmbește, ai un vis de-mplinit!
Prețuiește orice clipă,

Lumea-n jur te vede diferită.

Știi, lumina discrepantă,

Din fiecare dimineață...

Ce te lovește pe față?

Trebuie iubită.

Știi, acei oameni care te sprijină,

Acei prieteni buni,

Trebuie prețuiți.

Poate viața nu e frumoasă prin ochii mei...

Dar cu sclipirea din ochii altora, pot supraviețui.

Și cu iubirea din inima unora...

Pot să ajung departe.

Pentru Daiana și Paula ”O poezie despre viață, pentru că e frumoasă”

Pierdut demult

Clipe dulci-amar pur.

Cerul e plin de sfere imperfecte.

Omenirea parcă e ruptă din basme.

Mă simt ca într-o luptă nedreaptă.

E greu să nu te gândești la disperarea din ochii mei,

Văzuți prin ochii tăi pierduți.

Nici măcar căldura inimi tale nu mă face să respir.

Acum mi-am dat seama, că...

De fapt nimic nu e real.

Că nici zâmbetul tău nu e cum a fost la început.

Că nici dorința de a vorbi cu tine nu mai crește.

Că nici voința mea de a zâmbi nu poate fi salvată.

Parcă e prea mult pentru mine.

Trebuie să mă despart de o parte a mea.

Trebuie să elimin orice particulă de fericire.

Sunt eu, o umbră neagră a eului meu transparent.

Când...

Ori de câte ori deschid ochii, ar trebui să fiu fericită.

Dar știi e greu, când nu poți opri timpul.

Mereu m-a fascinat mitologia greacă.

Mai ales legendele, sunt locul unde pot evada.

De multe ori, sunt voci ce încearcă să te distrugă.

De multe ori, ai momente când monștrii din vise...

Sunt reali,

Când mirosul de cadavru viu te ucide.

Când probabil, mintea îți joacă feste...

Când orice paralizie în somn devine reală,

Când stai și te gândești unde vrei să ajungi...

Când ultima clipă a ta este ștearsă dinainte să te naști.

Și mai știi când?

Atunci când orice atingi se distruge...

Și totul doar din vina ta, a mea și a ei.

Te rog, nu mă lăsa să sper.

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Adda Neag

Copyright © 2019 Adda Neag (Andreea Diana Neag Csizmar)

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.