GABRIEL GHERBĂLUȚĂ - ULTIMUL AMANT AL MARIEI TĂNASE

Gabriel Gherbăluță – ultimul amant al mariei tănase (editura Junimea, 2019): Făcând bilanțul momentelor ce-i compun viața (uneori, fără bani fără lună fără muzică fără chef de viaţă fără mare fără tine fără lumină fără / iubire fără cer fără poez …, încât apare concluzia firească: se poate mai sărac de atât?), reiterând o seamă de imagini (între care cea a mării), proiecții ale aspirațiilor sinelui, cărora le acordă un interes aparte, jalonând, prin intermediul lor, un univers în care utopia (conștientizată), visul și realitatea se armonizează, într-un colţ al unei existențe imaginate ca o cârciumă dintr-o mahala, poetul tânjeşte după o felie de lună, fie că simte el însuși așa, fie că este doar o imagine clișeistică, aparținând, spre exemplu, unei poete oarecare (așa zice o altă poetă), în volumul de față, apelând, de asemenea, la intertextualitate, poetul îi oferă lectorului versuri de calitate (cu trimiteri frecvente la folclor, care poate fi privit chiar drept canavaua întregului, ale cărui vârfuri de lance sunt aici cei doi rapsozi amintiți, Maria Tănase, din al cărei cântec își ia chiar și date prin care proiectează imaginea iubitei ideale – ea seamănă acum cu o nălucă / ieșită dintr-un cântec de marie / gata de fugă, și mereu pe ducă / era năluca dăruită mie – și Fărâmiță Lambru), și, printre toate, caută soluția ca să prefaci poezul într-un portal către dincolo. (extras din prefața volumului – Epură pentru poezia lui Gabriel Gherbăluță: ultimul amant al mariei tănase – semnată de Mioara Bahna)

despre faceri

de undeva, de nicăieri

pe neaşteptate,

deşi o aşteptam de o viaţă,

apare ea!

ultima respiraţie dintr-un şir

de respiraţii susţinute de tubul cu oxigen

aşa, parcă din senin,

te naşti

din spuma poezului…

„cine iubeşte şi lasă…”

nu e tunel…

nu e tunel - îţi spun

e doar vizuina pe care au săpat-o

părerile noastre de rău după iubirea făcută scrum

vizuină în care s-a tras la întuneric

şarpele nepuţinţelor mele

în aşteptarea şarpelui trufiei tale

nu e tunel…

nu e tunel – îţi spun

e doar o groapă în care am îngropat-o pe maria tănase

împreună cu pescăruşul vinovat că

a crezut în cântecul ei

nu e tunel…

nu e tunel - îţi spun

e doar soarele care tocmai acum

s-a hotărât să intre-n eclipsă totală

despre desfaceri

te întreb iarăşi cine a făcut nodurile astea în vieţile noastre

suntem peşti într-o plasă care nu e nici măcar

una pescărească virtuală

ne aşteaptă petea pescarul de suflete

cu respiraţia bucurată de sfânta vodcă a speranţelor

vine un daimon şi îţi şopteşte;

viaţa asta e o imensă cherhana

mirosind a sentimente eviscerate puse la saramură

să ţină până mâine

privatizeaz-o, femeie, scoate-o la licitaţie, adame…

lepădaţi-vă cât mai puteţi de ea

oricum în bagaje mai aveţi măcar una de rezervă

te întreb iarăşi cine a făcut nodurile astea

poate poţi pune o vorbă pe lângă el

să le defacă naibii…

lumea preferă legume acum…

octavă a metamorfozelor

ninge-mi, Doamne-n noaptea asta cu praf alb de lună

să se facă miere aur colţ de mătrăgună

pune-mi apoi fluviul nostru pernă pentru vise

căci sătul de rătăciri mi-s astăzi, pare-mi-se

şi alungă din perete foi de calendare

timpul mort rămâie-n urmă aşa nu mai doare

şi să noapte peste cântec cum calciul pe oase

fărâmiţă lăutarul, maria tănase

(portretul autorului semnat de Béatrice Bernath)

poez cu aromă vintage

în amintirea zăpezilor din noi

ne trecem palmele fierbinţi

peste sticla brumată a paharului

şpriţ lung de vară

cu un azi cu piciorul în

ziua de mâine

s-a potolit jarul grătarului

doar cel al nopţii încinge grădina

suntem nişte piromani

îndrăgostiţi

două salamandre pe degetele prelungi

ale lui fărâmiţă

prăjindu-se la dogoarea vocii mariei

miez de noapte cu lăutarii înghesuiţi în caleaşcă

şi un oraş cu pompierii lăsaţi la vatră…

avem nevoie şi de speranţă

sunt doar un om

nu un munte, nu o peşteră, nu o mare,

nici măcar un zbor

sunt doar un om

încărcat cu toate păcatele

pe care le poate căra în cârcă

adam

sunt doar un om

dar am nevoie de speranţa

că mă voi îndrepta

şi că mâine dimineaţă mă voi trezi tânăr

şi cu două aripi în locul picioarelor bolnave

sunt doar un om

şi am atâta nevoie de speranţă

ultimul amant al mariei tănase

totul era schizo în volumul acesta

ziua se voia noapte iar noaptea o zi

care să ascundă lumina întunecată

rămasă agăţată de dorinţa lui fărâmiţă de a nemuri

pe clapele sidefate ale acordeonului

dragostea pentru maria

şi timpul era unul schizo

cu treceri dintr-un secol în altul

un univers în care unicornii de la caleaşca principessei

deveneau când pescăruşi

când lescăruşe

totul era schizo în volumul acesta

doar tu, zaraza, binecuvântată de petalele florii de zarzăr

erai neschimbată

ca un personaj dintr-o singură carte de istorie

a tuturor iubirilor imposibile

dintre amanţi cu multiplă personalitate

 

Citește aici poezii din volumul: povestea lui a fost odată
Citește aici: Gabriel Gherbăluță - Sonete și Sonete IV (Omul/Pasăre)

 

Copyright © 2019 Gabriel Gherbăluță

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.