IRINA LUCIA MIHALCA - DIN PICĂTURI SUNT TOATE

Din picături sunt toate

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile, 

plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,

răspunsurile te-aşteaptă,

iluzii sunt,

în urmă foşnesc gânduri, emoţii, 

stări, ataşamente, 

în vârtejul lor nu eşti tu,

în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.

Dacă a vedea înseamnă a crede, 

oare, este şi adevărat?

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

intri înăuntru, în mister, 

trezeşti focul

şi tot ce descoperi e golul. 

Acel gol este El, Dumnezeu. 

Acolo nu există timp, nu există formă,

la periferie se rotesc formele, 

nu în centrul tău, 

în cercul acela se-adună trecutul,

cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri, 

în acel gol, doar nimicul.

De stai cu spatele la viitor, 

privind, în urmă, vezi

cum se risipesc toate astea.

Tot ce există în exterior

sunt produse de minte,

chiar şi “iubirea” oamenilor. 

Totul. Se întinde în trecut ( memorie) 

sau în viitor ( fantezie), 

niciodată în prezent.

Natura minţii 

nu poate sta în acest timp.

 

Viaţa este doar prezent. O infinitate 

de momente prezente 

ce-n realitate sunt doar Unul,

Totul-în-acelaşi-timp.

Un singur, identic, moment. 

Simţind, nu gândind,

nu încetinind mintea,

simţind

sau a fi prezenţă în Acum. 

Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,

doar acea fiinţă există, nu formele din jur, 

iluziile apar, dispar, mor, renasc, 

o scară ce duce la infinit.

Universul este în noi.

cel acum este mereu neschimbat, 

identic nimic, de necuprins.

Doar aceea este iubirea.

Compasiunea 

şi bucuria ei curgătoare

va lumina întreg templul tău.

Las-o să strălucească

în centrul fiinţei tale!

Dumnezeu se ascunde în tot 

şi lasă iluzia că formele ar exista. 

Când înţelegi asta nu poţi 

să nu râzi. Pare absurd. 

A-L cunoaşte nu este să ajungi 

la un drum, un vârf, un ţel, 

ci o renunţare

la a te identifica cu forma.

Un văl se ridică, trepte spre lumină,

văl după văl se ridică,

cel nimic este identic

în tot ce există, 

în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,

intrând în El se intră în Tot. 

Atâta pace, atâta iubire 

şi-atâta bucurie la un loc!

 

Cine e celălalt? De eu intru acum

şi o faci şi tu, cine suntem? 

Nu suntem noi, ci El, 

suntem Unul, uniţi cu El, 

suntem aceiaşi, parte din întreg,

eu, tu, co-creatorul

propriei vieţi,

o singură fiinţă măreaţă, eternă, 

în mişcare şi-n înţelegere.

 

Din picături sunt toate...

* * * * *

Pentru o vreme, totul e o consolă 

 

Totul este atingerea clipei, 

curcubeu arcuit de culoare,

efemerul se transformă-n veşnicie.

Când calde, când reci,

când cântece, când mute,

când vesele, când triste,

rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.

Avem nevoie de noi, ne căutăm 

şi ne găsim în cei ce ne simt,

renunţi la tine

pentru a te regăsi în mine.

Acolo mă vei afla!

Când te vezi nu mai poţi pleca, 

aşa cum răspunde apa la faţă,

aşa răspunde

inima inimii celuilalt,

ai nevoie de cineva

care vede bine,

fiind atât de aproape.

Frumos dar nepreţuit,

atinge-i inima

şi vine cu tine oriunde!

 

În orice zid poate creşte o floare

prin crăpăturile formate,

sărutul luminii prinde viaţă.

Aşezată-n palma ta,

sunt dincolo de tine,

şi totuşi, trăiesc înlăuntrul tău,

în tine mă pierd şi m-adun,

trestie-femeie din infinit întregită

- zăpadă în flăcări -,

o forţă ne frământă,

ne ţine legaţi, unindu-ne,

ne-aşază pe scara cerului,

ducând cu noi mesajul îngerilor.

 

Ca-ntr-oglindă, poveştile sunt scrise

în licăriri de stele.

Mereu ai avut senzaţia

că undeva te risipeşti în tine, 

căutai oglinda

să vezi pe unde-ai rămas,

rămăşi goi, ca la-nceputuri,

mi-ai simţit adâncimile

- izvor îmblânzit de pietre,

de dor, de durere şi şoapte -,

greutatea pune-n mişcare

un univers lăuntric,

un vânt ce poate s-adie,

dar poate să mute şi munţii.

Lasă iubirea să curgă

acolo unde este nevoie,

se va-ntoarce la tine,

nu ştii de ce şi pentru ce,

sunt visul tău, e-acolo mereu,

trăieşte-l şi iubeşte-te,

în tine suntem ascunşi,

în toate suntem!

Pentru o vreme, totul este o consolă

şi tot noi rămânem apoi.

Strigătul

 

În cădere,

cu braţele întinse 

spre cerul liber, în flăcări,

un copac

îşi strigă departe, 

puternic, sfâşietor, durerea.

Întins, galben, abandonat 

- erou căzut

privind la stele -,

trupul spectral

a cedat 

roua lacrimilor

şi-o îmbrăţişare 

acestui pământ tăcut.

 

În zori,

printre frunzele verzi,

mugurii cântă renaşterea.

În urma noastră

 

Adânc, în lumina lunii 

şi-a ceţii curgătoare-n valuri,

un gând legănat persistă, 

invadând strălucirea amintirilor

din oglinzile de-argint.

Peste ţărmurile mării,

ecoul cântecului lunecă

interludii romantice ale dansului,

lumină aurie în priviri, 

spirală de zâmbet, 

tresărire rămasă, urme de paşi 

şi fiecare clipă-i de vis,

noi constelaţii

fără bariere în inimile noastre.  

Durerea cercului

îşi caută lumina rotundă, 

blocată în lupta 

născută din dragoste şi pasiune.

 

Într-o mare de suspine, 

rochia mea neagră ca noaptea

te bântuie din nou,

corabie plutind hieratic

dincolo de orizont, 

în căutarea unui port 

unde să-şi ancoreze sufletul.  

Prin inflexiunile vântului, 

sunetul dorului tău 

a pătruns aici,

uimitor precum misterul

căutării braţelor tale

prin mare

şi-atingerii mâinilor noastre.

În urma noastră încă vibrează 

dansul cântecului, viaţa.  

Acesta nu e capătul drumului,

doar reîntoarcea 

la inocenţă

va deschide Poarta Luminii.

Lumină-n veşnicie

Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria

descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.

La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,

lăsându-le să se-albească

de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel

nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.

La final, nicio prăpastie
nu este căscată,
poate, doar, un punct închis,
nicio oboseală parcursă,
poate un alt relief,
nicio durere nu mai este,

nimic, nimic, numai cuvinte moarte.

Ultimul sărut
se concentrează pe un cuvânt,
pendulul se leagănă impasibil,
crescând tempoul de cursă lungă,
prin durerile naşterii de frunze moarte.

O şansă există,
ruga pentru răscumpărare,
aşteaptând cerul

să ţi se deschidă-n inimă,
să-nvie stelele moarte,
să reaprindă focul

cu flăcările contopite

de flacăra stelei ce arde-n noi,
lumina ei, lumina ta,
doar o lumină, Lumină-n veşnicie.

Citește mai multe versuri semnate de poeta Irina Lucia Mihalca aici: Irina Lucia Mihalca – Cântece de dragoste, Irina Lucia Mihalca – Cerul din inima mea, Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea visului, Irina Lucia Mihalca – Pagina de autor, Irina Lucia Mihala - Atingerea cerului, Irina Lucia Mihalca - Ceea ce rămâne, Irina Lucia Mihalca - În căutarea iubirii, Irina Lucia Mihalca - Dincolo de ape

Copyright © 2019 Irina Lucia Mihalca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.