GILDA VĂLCAN - MEDUSA

Gilda Vălcan – medusa (editura Brumar, 2018): Citind poezia Gildei Vălcan, din medusa, m-am surprins transpusă pe nesimțite din cititor în călător față-n față cu cele două opțiuni puse la dispoziție de către autoare. Două drumuri deschise înaintea mea, unul mai îngust și umbrit ca o fîșie de tristețe condensată, și celălalt larg și însorit ca un drum de fericire nesfîrșită, dintre care - încă de la întîmpinare mi-am dat seama - pe oricare l-aș fi ales aș fi ajuns în fața altor două căi pe care le-am intuit (ceea ce s-a și întîmplat). Ele sînt generate și întreținute de efectele reverberate din curgerea călătoriei prin sufletul ei - descifrabil de la prima poezie -, tensionat de iubire, pentru că aceasta este tematica cărții ei în amănunt. Iar trăirile i le-am simțit a fi într-o permanentă oscilație compensatorie între posibilitatea unui vechi început și a unui nou sfîrșit, oscilație cu efect de antidot pentru efectele luptei de supraviețuire sentimentală, un fel de stare yoyo al căutării certitudinii între „a fi sau a nu fi” (…). Poeta Gilda Vălcan dorește cu multă frică, Iubirea, iar asta nu sună înfricoșător pentru că cele două stări combinate într-un scop clar pe-o singură cale consolidează drumul, și depinde de fiecare călător ce cale își alege dintre comprimare sau risipire iar femeia Gilda Vălcan crede și dorește, și a reușit să combine într-un mod fericit aceste două alternative spre drumul pe care și l-a ales, care cred că este un drum al acceptării și al asumării. Și faptul că a izbîndit să-l contureze și să ni-l schițeze de-a lungul poemelor, și mai mult, că ni l-a prezentat, rezistînd judecăților exterioare prin forța păcii interioare se simte și din absența echivocurilor expresiei, totul fiind expus foarte limpede. Iar asta mă face să cred că ea a știut dinainte care-i drumul cel mai potrivit în acord cu dorința ei și cu puterea de administrare, adică un drum care o reprezintă, cu senzația de soare cald în plină iarnă și cu puțină ceață în plină vară, cu acea doză de ambiguitate prezentă în conturarea fiecărei certitudini care o caracterizează în ipostaza feminină. (extras din recenzia Disertația iubirii, semnată de scriitoarea Domnica Pop).

***

la un moment dat totul era lichid

omul trecea prin tot,

inima trecea prin zid.

singura cale era să curgi prin vid

altfel riscai să te amesteci cu orice piatră,

cu orice plantă,

părea că totul plînge la infinit

și călătoream, pămînt fluid,

printre stele.

era mai greu cînd ajungeam aproape de soare

și începeam să ne evaporăm,

particule fine de vis se împrăștiau

și străluceau ca o ploaie de vară.

nu era rău, te puteai odihni,

nu te durea nici un os,

însă,

dorul de o simplă îmbrățișare

începea să crească, să aducă aproape lichide care

nu se puteau amesteca

și se înfășurau unele în jurul altora pînă împietreau.

abia atunci pămîntul a început să semene cu o sferă,

să se rotească, să plutească,

abia atunci a devenit rece și mai puțin lichid,

din dorul unei îmbrățișări tăcute,

care să dureze la infinit....

***

între noi este o graniță de netrecut:

tu m-ai iubit mișelește,

eu te-am iubit dumnezeiește.

nu dragostea a lipsit dintre noi,

nu ura ne ținea departe.

cînd tărîmurile ne erau îndepărtate

visam să ne întîlnim.

și ne întîlneam.

însă dracii tăi săreau pe îngerii mei

iar îngerii tăi se ascundeau în noapte

la vederea nepuținţei mele de a biciui,

silabă cu silabă, toate gîndurile tale

mutilate de închipuirea celor mai

neînchipuite fapte.

lîngă tine auzeam cum se ascut cuțite,

cum pixuri ieftine semnează pacturi nesăbuite.

la început îngerii mei dansau cu îngerii tăi

și dracii noștri se împăcau și se domoleau ca frații.

în ultimele veacuri însă

dracii tăi săreau pe îngerii mei,

cuțitele ce-ți răneau sufletul amăgit de rău

tăiau în carnea sufletului meu...

am împrumutat mașina de cusut a mamei

și m-am cîrpit fără îndemînare:

ochiul meu privește din frunte,

inima mea bate în cer,

iar răsuflarea abia se aude ieșită din umărul altuia.

toate acestea au costat scump,

a trebuit să amanetez ceea ce aveam

împreună:

mișelească - a ta, dumnezeiască - a mea.

 

***

în oceanul de piatră am înotat

pînă mi s-a șters orice urmă de rană.

nu este mîngîiere mai tandră,

mai sinceră, mai rară, mai caldă

decît a inimii de piatră.

ea își amintește la secundă miile de ani

în care a fost încercată

și știe, printr-o ușoară alunecare,

să vindece, să topească, să prefacă

în apă de sîmbătă spre duminică

chiar locul acela care doare pînă la os.

(voi adormi în visul celui ce n-am fost.)

***

atîta furie în tine,

atîta ură încleștată în oase.

îmi ceri un răspuns,

însă eu ți le-am dat deja pe toate.

un motiv în plus pentru ca furia ta să crească,

să se întindă, plagă, peste tot ce a fost poveste,

sau vis, sau întîmplare.

nimic în schimb, nici o schimbare.

un drum bătut în sus și în jos,

ne întîlnim în pragul lumilor și așteptăm.

  - ne scoatem așchiile din carne -

...

ceva neașteptat, ceva neîntîmplat

și uite așa nu se mai întîmplă nimic,

muți în fața zilelor ce trec nemiloase

- privește ridurile, firele albe, pielea cenușă, șoapta din case –

bineînțeles că nu te aștept,

căci n-am plecat niciunul nicăieri,

stăm în pragul fiecărei case ridicate de noi,

una pe zi,

 - să avem unde visa cînd e închis azilul de noapte –

și nu reușesc să-ți desprind furia din oase,

de parcă ar trebui să citesc în stele ce te apasă.

sau ar trebui să mă prefac că totul e bine

și tu ești și ai fost cel care mă așteaptă pe mine.

dar eu,

eu te vedeam în vis cum plecai să cînţi

la o altă fereastră

la o altfel de casă

ridicată de alții.

nu, noi

-  despărțiți de lungul unei palme -

nu vom putea ajunge unul la altul,

ne desparte furia din oase...

***

Ce ți-a oferit el și nu ți-am putut da eu?

"Luna de pe cer."

Cum așa?

"Nu știu, nu ți-aş putea explica nici într-o mie de ani! Și nici măcar nu i-am cerut ceva. M-a luat de mînă și, de cîte ori Pămîntul mă atrăgea în mrejele lui albastre, el mă strîngea ușor de degete și-mi lua cu inima toată încrederea. Mă ridica din cea mai neagră prăpastie. Nici măcar nu-mi rostea numele, mă găsea după culoare, sau după tăcerea unei dureri de nerostit. Nu mă lăsa prea mult în soare (îmi este pielea atît de subțire încît arde imediat, am straturi de pete de la atîta soare), îmi potolea setea cu o singură adiere, îmi pava drumul cu un singur vers din muzica ce ne însoțea."

Drumul spre Lună?

"Da, cred că da. Nu știu bine unde mă aflu, dar pentru poeți aici e Luna. Nu vreau să cobor, de aici totul e un spectacol și doare mai puțin cînd vă ucideți fără motiv. Uneori."

Am aflat că îți pierzi mințile, că ți le-ai pierdut de cîteva ori.

"Așa e. Nu știu dacă se va mai întîmpla. Aici, pe Lună, toți sînt frumoși și triști. Acolo, pe Pămînt, n-am mai avea minte pentru a înțelege ceva atît de absurd. E bine aici, vă vedem în fiecare zi și nu vă ducem dorul."

Te-a sărutat?

"Nu."

Ați făcut dragoste?

(Rîd) "O, nu, nici măcar atît! Am încercat cînd s-a rătăcit prima dată pe Pămînt. Nu știam ce vrem unul de la altul. Însă nu era vorba de asta. Aici, pe Lună, nu se întîmplă așa ceva, aici ești mereu altundeva și mereu ținut de mînă de acel cineva care te-a adus."

Nu înțeleg nimic.

"Nu e nimic de înțeles. Ai întrebat unde sînt. Ai dat telefoane la prieteni, ai vizitat toate spitalele, te-ai împrietenit cu soțul meu și tot nu m-ai găsit. Așa că îți scriu scrisoare de pe Lună. Aici mă vei găsi mereu."

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Gilda Vălcan

Citește aici: Gilda Vălcan - Duplicitate, Gilda Vălcan - Privighetoarea mecanică

 

Copyright © 2018 Gilda Vălcan

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.