Irina Lucia Mihalca – Cântece de
dragoste: La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate
ființială, punct și contrapunct. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea,
viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există
rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect
vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni
abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur
ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la
punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori
emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte
bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat
între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai
buni. (extrase din prezentarea
semnată de poetul și criticul literar Ionel Bota pentru
secțiunea Irina Lucia Mihalca din antologia “Cercul Poeților”, volumul II, editura Colorama, Cluj-Napoca).
Un cântec de dragoste
În tăcere, un vis te animă.
Timpul - o foiță subțire.
Scăldat în culori
pe care nicio realitate
nu le va ști, pictezi viitorul.
În alte locuri merg trenurile
în care nu ne urcăm,
în alte cărări
se bifurcă drumurile
pe care nu le parcurgem.
De fiecare dată când te privesc
îți zâmbesc, spunându-mi:
ce minune, întâlnirea noastră!
Din tine lumina
radiază aroma bunătății
și luna tremură verde-smarald,
ca și cum nestinsă
e
flacăra ce totul ar arde.
De fiecare dată când mă privești
îmi zâmbești agale
(cum
numai tu știi să-mi zâmbești),
spunându-ți:
ce minune, întâlnirea noastră!
Din mine lumina radiază pacea
și soarele dogorește intens,
ca și cum în oglinzile oceanului
ne-am reflecta.
Vechi șoapte picură în veșnicie.
În ochii tăi tot cerul văd,
un cântec de dragoste
e
gura ta,
o
mânză sălbatică îmi e inima.
Cutreierând cerul din ei
O
dimineaţă luminoasă, în surdină
se-aud acorduri lente de jazz în măsuri
nedefinite,
purtând amintirile vieţii, un om şi o
femeie
îşi beau ceaiul verde cu aroma de rodii,
ascultă marea zbuciumată,
în zare privesc pescăruşii gălăgioşi
şi valurile înspumate,
în aer persistă miresme de apă sărată.
Ar vrea să-i spună de dragostea lui,
de tot ce-a păstrat de atâta timp,
briza îi poartă departe
cântecul inimii,
îi priveşte păpădiile
din zâmbetul ei tulburător
mângâiate de
invizibilul dans al universului,
îngemănare de dorinţă,
picături de vis,
o
vibraţie în tot corpul,
un tăvălug de foc,
fiorii îl cuprind,
sărut inspirat prin tăceri,
oglindă concavă, un văl de lumină,
surâs rătăcind prin univers,
căutând iubirea...
Pe firul gândului ei tresare inima lui.
Din inimă în inimă, undele se propagă.
Aproape unul de altul
sunt îmbrăţişaţi de mantia iubirii.
Soarbe o lacrimă, netezeşte
un surâs şăgalnic şi-l respiră intens.
Un templu pentru calea lor!
Păsări în zbor, cuvintele curg
de la unul la altul,
o
lună pictată,
o
flacără aprinsă în noapte.
În pânza timpului dulce-amărui,
unind durerea cu iubirea,
clipa cu speranţa,
fixează eternitatea timpului trăit...
Raza de soare
Mâinile
tale, gura ta, pielea ta
au mireasma luminii,
cred că,
tu
ești
raza mea de soare.
au mireasma luminii,
cred că,
tu
ești
raza mea de soare.
Tăceri delicate
Din țesătura viselor adormite biruie timpul,
un poem nescris vreodată se naște,
tăcerea umple întunericul,
iar întunericul umple tăcerea.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
Prin umbrele genelor,
un dialog al inimilor, un dialog al
privirilor,
un dialog de mătase al atingerilor,
prin ochii lor,
un sentiment nou înflorește.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
De la o tâmplă la alta, lipite de scoicile
urechilor,
ușoare ca păsările, ușoare ca norii,
sunete tandre se-nalță, coboară,
și se risipesc în ei înșiși,
sângele de primăvară pulsează,
în torentul inimii, cuvintele
vin și se pierd
prin porțile cerului,
rostogolite
ca niște mărgele.
Unde sunt eu? Unde ești tu?
Trăiri neștiute licăresc necontenit,
așteaptă și cheamă,
trăiri necontenite
se-oglindesc,
suferă, se zbat
și se-așteaptă
în onduleuri
înalte și joase,
aproape insesizabile,
în cer se reflectă,
se-avântă
și-și poartă zborul
prin fâlfâirea
aripilor inegale
ce întrețin miracolul
unei povești de iubire.
În nori e o spărtură.
Lumea toată
a
prins
glas, lumină și viață...
Citește mai multe
versuri semnate de poeta Irina Lucia Mihalca aici: Irina Lucia Mihalca – Cerul din inima mea, Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea visului, Irina Lucia Mihalca – Pagina de autor, Irina Lucia Mihala - Atingerea cerului
Copyright © 2018 Irina
Lucia Mihalca
Utilizarea
integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.