Teodor Dume – Lacrimi pe altarul trupului (editura Pim, Iași, 2018): Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul
religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume,
misterul lumii (…). Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi
percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite,
atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut
mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al
visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al
numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire) Ferestrele
deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii
absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la
esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului. Viața
spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii,
cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul
transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios
ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite «şi câteodată
cu resturi de durere».
(recenzie semnată de scriitoarea Angela Nache Mamier)
Faţă în faţă cu mine
azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră
azi voi învăţa cât
să dau vieţii
cât morţii şi cât să
las lui Dumnezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur
poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toţi rătăciţii pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe
departe...
Casa de la răsărit
am să-ţi dau din mine câte o zi
doar una
suficient cât
să-ţi clădeşti o casă
cu ferestrele înspre răsărit
de unde
seară de seară o
să mă vezi trecând
să nu mă strigi
lasă noaptea să respire din mine
ca-n tăcerea ei să-mi pot
înveli chipul
pentru o altă zi
schijele de lună îmi intră în ochi
şi frigul din oase
îmi subţiază tăcerea
mă retrag în deşertul din mine
şi aştept
primul său semn
Risipiri…
(doi oameni
pot privi acelaşi lucru şi pot
vedea ceva total diferit - Octavian Paler)
În începutul ăsta de iubire
(strecurată pe furiş într-o clipă)
moartea se preface că nu ştie nimic
despre actul de fericire în doi
dar continuă să umple golurile
cu semnificaţii
pentru nevoile de azi ale trupului
în rest doar gesturi constante
între care respirăm...
cineva
mă strigă, teo…
de câte ori ţi-am spus
să nu mă mai strigi pe numele mic
că s-ar putea ca vecinii
să creadă că
suntem amanţi
oricum fericirea creşte între noi
o privim prin fereastra de la răsărit
din când în când o purtăm în braţe
ca şi când
s-ar fi născut
din prima noastră dragoste
uite
trecătorii au ură în priviri
vântul sălbatec ne suflă tăcerea
timpul ne bate pe umăr şi
se adapă din noi
tăcere
cineva de dincolo de gard mă strigă
teo...
Timpul, o execuţie lentă
creşte în mine ca un aluat
nu-i bai zic
parcă asist la propria-mi execuţie
tristeţea măcinată mărunt
îmi intră prin piele
am răbdarea unui castor
cu degetele încărcate de cuvinte
scriu ultimul bilet şi
din când în când
dialoghez cu singurătatea
nu
nu mi-e frică de moarte ci
de neputinţa de a mai fi
ceea ce am fost
simt cum umbra mi se scurge
pe lateralul feţei
transformându-mă
într-un canal de scurgere
a rezidurilor
nu mă priviţi
lăsaţi timpul să-şi vadă de treabă
Citește aici poezii din volumul: Devoratorul de umbre și
Mai multe poezii și profilul autorului: Teodor Dume
Mai multe poezii și profilul autorului: Teodor Dume
Copyright © 2018 Teodor Dume
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.