ELENA MIRCA - DIN DRAGOSTE

Elena Mirca – Din dragoste: Deseori mă întreb dacă Dumnezeu nu trimitea un înger atunci, la cea mai grea vârstă, când aveam nouă ani - și îmi dezvăluia doar o fărâmă din destinul pe care îl am acum: imaginea familiei de lângă mine în care mi-am regăsit chipul, faptul că într-o zi voi scrie, voi publica... Cred că atunci îi spuneam că sigur a greșit adresa. În mintea mea de copil încercam să accept totul ca pe un blestem și îmi rugam moartea să vină... Scriu pentru ce? Scriu ca să mă vindec, astfel încât fata din umbră să pășească spre lumină fără teama de a fi lovită în spate. Fug de oamenii mândri și prefăcuți, ador frumosul și trăiesc orice clipă ca pe ultima, iar sufletul meu se lipește de oamenii simpli (pe mulți i-am întâlnit prin intermediul internetului). 

 

În anii copilăriei îmi zăngănea des în creier acel “DE CE, DOAMNE?” dar nu îndrăzneam să îl pronunț cu voce; peste ani am descoperit darul mulțumirii, să iubesc și să iert. Pentru propria pace cu Dumnezeu, îmi simt viața ca pe un râu. Dar atât cât la cârmă îmi este Dumnezeu sunt în siguranță! (Elena Mirca – extras din Postfața la volumul „D-ale satului”)

din dragoste

poate din dragoste am să împart cu tine boțul de mămăligă

sărăcia mea cu a ta ar umple un hambar de iubire

din dragoste mi-aș obloji amurgurile în ochii blânzi

și aș uita de jug într-o noapte între sânii tăi copți

poate din dragoste voi ajunge beteag, cerurile nu îmi pot fi piedică

într-un salt de-o veșnicie

poate din dragoste nu o să mă doară moartea copilului din mine

în acea despovărare a orizonturilor

când două singurătăți încălzesc un singur sânge

poate din dragoste învăț să merg pe coasa hârcâi

doar să îți pun romanițe pe pântec în dimineața cu vrăbii gălăgioase

poate din dragoste învăț să zâmbesc printre transfuzii

când pe cearșaful-cenușă transpar ceruri de-atlaz

poate din dragoste îmi tremură cortul  

visând căldura nopților tale

pe rănile mele

și poate ...

va înceta să geamă sufletul

și poate aș fi (replică)

și poate aș fi o lebădă sătulă de alb
poate aș fi apa la picioarele munților tăi
poate aș fi sunetul glonțului ce îți cântă moartea
însetată de sânge
tentată să urc, da, să urc când mă chemi
aș deszăpezi piscul ce ți-ar aduce pieirea
răscolind ce era limpede
iar farul ăla, nu-l stinge blestematul,
proiecția valurilor mă duce în întunecimea
binelui
pentru ca la capăt să strălucesc în tine!

mai șoptește-mi de dragoste...

în grădina unde cântă privighetoarea

dacă ai să treci languros după cum motanul pătrunde dimineața printre cearșafuri
vei întoarce plapuma și îți vei umple căușul mâinilor cu abis
nu judeca lipsa mea, pentru mine am strâns o noapte
și mereu cu fața la pământ sunt prăbușită, de teama să nu pierd stelele
într-o arie în care toate filozofiile sunt arse de lumină

dacă ai să treci și nu-s

m-am retras în femeia înspăimântată de frigul continentului coșmar
ușile se închid una după alta și îmi plâng cuvântul mușcat de umărul tău
sună a rece piscurile în care nu ai ajuns încă
nu, nu apăsa pe aorta rigidă
nu înțelegi eu îmi aprind rugul cu tremurul gurii tale șerpuind printre fluvii necunoscute
iar colții rânjiți sunt hârjoană, clarul de lună, pofta de a răscoli izvoarele
moartea păpădiei răsfrânte de gura păgână

nu înțelegi tu,
că în grădina unde cântă privighetoarea
mor eu
în mustul bărbatului?

Aștept

o picătură de ulei lunecă pe șold
îmi port înfrângerile pe-un câmp de maci
tăcerile dor, întind mireasma dintr-o tindă în alta
singurătatea își întinse pânzele, sting lămpile...
doar eu și apa, brațul tău imaginar pe greutatea sânilor
templul îmi deveni ca bojdeuca întunecată din valea-popii
salcâmii... strivirea Siberiei între seceta ochilor după aur

liniște...

atâta liniște că mă sufoc
aștept ca nufărul deschis sub buzele calde
beția profunzimii
dimineața evei în lumina de la căpătâi

iubite
deschide-mi temerile
între două palme răstignite.

printre zăbrelele patului tău

printre zăbrelele patului tău curgeau orașe
și umerii tentațiilor străluceau de la celălalt capăt de lume
așteptai ploaia, furtuna și bărcile primelor intenții să te inunde
trezind în mijlocul conștiinței pofta de viață
geamul părea prăfuit de vești negre însă ai eliberat părul din coc
măcinată în pustiul uitat de caravanele plăcerii
ți-ai prins buzele între dinți încercând să înăduși existența scandalului în inimă
tânjind emoția anotimpului
palma acoperi ridurile nopților
așteptând valurile
când răstignirea va vântura stelele prin sita necunoașterii

prin zăbrelele patului
o planetă intra într-o antarctică
și între picioare
se năruia sensul
continentului pierdut în tine...

am visat îmi erai copac

ramurile aveau albastrul până la brâu
iar mierla dintre ramuri refuza să îmi dăruie o chemare
nu am plâns pe sub crengi
poate era vorba de o moarte neașteptată
poate cerul știa să mintă că încă te vei naște între mofturi și trăiri
și am să te alint
să te naști în lumina palidă
între palmele flămânde de ghiocei
să te naști sărut cu sărut în libertatea unei trăiri crezută noroc
pământul nu se va supăra de neuitata trăire în sângele tău, în sângele meu
e vremea secundelor plânse, ușa bisericii se va dărâma iar tu mă vei face duminică
și îmi vei spune: nu te iubesc fiindcă nu te cunosc, te iubesc fiindcă te simt
linie albastră pe foaia albă... axa în care mor doar că să-ți fiu umbră

                                                                                              

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Elena Mirca

Citește aici versuri din volumul: D-ale satului

 

Copyright © 2018 Elena Mirca

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.