ELENA HASNAȘ

Să nu citeşti asta 
(din ciclul "Să nu citeşti asta")  

(m-ai întrebat cândva .. nu am 

ştiut să îţi răspund atunci)

După-amiezele erau preferatele mele

Ele ne prindeau pe acelaşi acoperiş ruginit

jucând pe negru pe alb dame, rozând stafide şi

coji de portocale uscate acoperiţi de paharul

nostru de cer albastru 

Alungaţi din cărţi din cântece ne striveam încet

sub talpa unui papuc de sfârşit de zi - mi-e groază şi acum

de mirosul ce se răspândea în arşiţa după-amiezelor,

urmând ca tu să îmi numeri paşii până la căderea de la

catul 5 eu să număr lingurile de gem de puf 

de păpădie mâncate de tine şi uite-aşa

trecea o zi unduindu-se pe umerii noştri ca un cearşaf

de la balconul de vis-a-vis fluturându-şi colţii

Apoi te duceai la tine eu la mine

noaptea îşi desfăcea umbrela acoperind tălpile

goale cu o linişte ce îmi răcorea simţul păcii 

din carne mă frigea cheia, mă tăiam la 

vene cu corăbiile din hârtie vopsite 

în guaşă, mi se încâlceau în păr avioanele trimise

de tine şi mă lăsam înecată de apa ce tu

o numeai cu un cuvânt vis (mă întreb şi acum

de ce îmi venea în minte întrebarea "oare

cum e să fii apă şi cineva să se scalde în tine?")

după ce înghiţeam destulă apă sau destul 

vis cum îi ziceai tu, mă înfloreau cireşii, mă 

inundau pâraiele... înţelegeam că 

până la cântatul cucoşilor a rămas doar o monedă

de cer....

în fine, nu nopţile erau preferatele mele

Coeficient de insuficienţă
(din ciclul "Să nu citești asta") 

răsucind parantezele zâmbetului tău

aproape pot să jur că

nu eşti de neamul lor, că

ai înghiţit praf de fluturi şi pământ de soare

în scopuri profilactice, dar

tot ai prins boala cea de suflet când

te doare nu piciorul ci pământul 

unde calci

aproape pot să înţeleg de ce

mă’mparţi cu toţi, la toţi şi’n toate

strigând cu ochii legaţi: Uite, uite, nu mă plouă!

iar seara să m-aduni în perna ta 

să mă revărs 

sărată în tine 

aproape pot să te iubesc, să te descânt

de blestemele furnicilor călcate, 

de păsările din cer alungate ce-şi fac cuib în ochii tăi 

şi de praful de fluturi ce-l tot scuturi peste mine

zi de zi

ningându-mă cu silabe de copil

Nervi

(din ciclul "Să nu citești asta" )

Undeva în partea stângă a pieptului

s-a ascuns o furtună de toamnă

Am buzele roşii, crăpate de vânt

mi-e pielea îmbibată cu iz de frunze ude

De unde atâtea ploi, Doamne

De unde atâta pădure neumblată 

în mine

câteva rădăcini ascuţite au început a creşte anapoda

în sus, gata să îmi spargă ochii pe dinăuntru 

şi eu strig strig dar toţi trec pe lânga.

Poate o ţâşni o rădăcină mai mare din mine 

să se agaţe de vreunul care vânează vulpi în părul meu

şi el sigur o să aibă chibritele la el sigur

o să-mi dea foc să ard să ard să ard

După incendiu, o să miros a frunze arse

Şi ce

Şi ce

Două minute lungi de recunoștință

Mai fumez după-amiezi obosite

Ieri pe scaun, azi pe podea, dar 

Privindu-mă tu, eu tac împlinită.

Pagini necoapte nu mai am 

Cu nasturi goi de cuvinte nescrise, căci

Iubindu-mă tu, sunt mai deschisă cu un geam 

Flămânde mai mor prin casele vecine

Suflete păscute de întuneric lipicios... știu

Chemându-mă tu, mă vei hrăni cu pâine.

Cireşul 

acolo sus

ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat

acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita

acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă

acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe

Te uită

Noaptea străpunge mătasea ploii cu dinţii

Alungându-mă pe o margine de frunte

Să număr cap cu cap pensulele

Te uită, meduze electrizate coboară rănite în palmă

Cu apa ţâşnind din tăieturi, dar nu mai îndrăznesc a simte

Milă pentru ele.

Iubeam să mă sărut cu ploaia 

Să scriu mâini şi iubiri pe sticla ploii, să desenez pe undele ei

Ochiul de secundă.

Te uită, mă mai ţine minte…. deşi nu recunoaste 

Dar ce frumoasă e acum! Dar ce domniţă! 

Dar ce bine işi leagă disperarea în cosiţe .

Totuşi, am crescut eu mai mult.

Te uită.

Te uită.

Mamei

petale de albi trandafiri

în păr ţi s-au pierdut, 

le număr fir cu fir - lungi mai sunt, sure mai sunt

asemeni zilelor lui februarie,

tristeţi mute ..

albii adânci de râuri seci  

săpat-au în fruntea ta grijile 

le sărut una cate una - dureroase mai sunt, usturătoare …

cărări nestrăbătute de noi

încă.

mamă, 

câte drumuri au inviat

picioarele tale astăzi?

câte ceruri a înseninat

zâmbetul tău?

Elena Hasnaş (n. noiembrie 1983, Grigoriopol): Duce o viață creativă liberă - scrie poezie, proză, cărți pentru copii și texte pentru cântece.  Elena scrie cântece, cânta la câteva instrumente muzicale și pictează profesional. Muzica, pictura și poezia se împletesc armonios, scopul ei fiind să aducă bucurie oamenilor și să le îmbogățească viețile cu un diapazon larg de emoții frumoase.

Mai multe poezii aici: Elena Hasnaș - Să nu citești asta și Elena Hasnaș - Cu penele de cenușă

Blog personal: Elena Hasnas

Pagina Deviant Art: Ehasnas

Copyright © 2018 Elena Hasnaş

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.