IRINA LUCIA MIHALCA - CERUL DIN INIMA MEA

“Cerul din inima mea” (editura Eurostampa, cu o copertă realizată de Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei): Poemele Irinei Lucia Mihalca sunt “scrise cu conștiința unei sărbători a cuvântului, cu un rafinament voluptuos și o voință irevocabilă de a exprima o notă novatoare a discursului”. “Cerul din inima mea” este unul dintre volumele de poezie premiate la Concursul pentru cel mai bun volum de debut în poezie "Poezia - oglindă a sufletului" (ediția a III-a, iunie, 2017) în cadrul Programului Pro Cultura/ Dudeștii Noi, 2017.

Poemul inimii mele

 Am mişcat piatra şi-a curs

 spre noi izvorul ce ne-a purtat 

 spre uimitoare aurore boreale.

 Timpul se-ascunde într-o lacrimă! 

 - Lăsaţi pietrele să doarmă!   

 Tu eşti dorinţa ce-mi creşte

 din rădăcină în sus, 

                      -  plăceri de nedescris,

 până la dulcea durere -

 foarte tare te strâng la pieptul meu,

 femeia vieţii mele, 

 în priviri ai toate darurile,

 îmi curgi prin vene, 

 gândurile mele te caută, aştept clipa.

 Vindecă-mă, unica mea!  

 Ce buze arse de iubire ai,

 câtă foame ascund, 

 de dor, de arderi intense, 

 eşti picătura ce defineşte primăvara! 

 

 - Poemul inimii tale m-a tulburat,

 se adânceşte-n gândul meu, 

 se coace-n noapte, precum fructul

 - tot mai zemos, tot mai parfumat -. 

 În ochii tăi regăsesc 

 povestea mea care va curge,

 preludiul va fi un vis, 

 un cântec scris în cheia fericirii,

 până la treapta de sus, acolo unde

 apare vibraţia,

 incapabilă să te aperi eşti,

 acolo unde cuvintele nu-şi mai au sensul.

 Sonata Lunii în diferite game,

 să reaprindem prin noi soarele lăuntric, 

 să-l aducem la lumina de aici!

 

 - Dacă vreau să-nfloresc în trupul tău,

 ce nu ţi-e clar? Te iubesc mult,

 până la Pluto şi-napoi.

 Până mai departe, dincolo de galaxia noastră!

 Până în mine şi înapoi, eu sunt nemărginit...

 Până în necuprinsul inimii noastre!

 - Închid ochii şi te văd cum mă aspiri,

 dulce senzaţie,

 simt energia ta, simt trupul tău,

 te sărut acolo unde se aprinde focul.

 Sălbatice ceruri!  

 Foarte aproape te am, în tine mă simt, 

 adâncă simţire m-atinge! 

 

 - Îţi dau ritmul respiraţiei 

 până când îţi culeg lacrimi de bucurie, 

divine-ţi sunt reacţiile,

 atingem stări, ne ridicăm în cerc,

 o nebunie, unică clipă! 

 Fă-mă să mă simt om,

 este apogeul unei rugăminţi!

 Îmi magnetizezi trupul

 numai gândindu-mă la tine,

 neliniştea dinaintea furtunii...

 

 - Am nevoie de strigarea ta,

 până la ultima simţire 

 îţi voi aduce vibraţia pe buzele mele! 

 O poezie, sărutul tău! 

 În ploaie de scântei, seva ta

 mi-a transmis plusul de energie,

 - lotusul cu o mie de petale deschise -

 “... şi Dumnezeu a creat omul” 

 prin “Separarea apelor” şi “Crearea luminii”...

 

 - O iubire divină, 

 astfel de iubiri nasc legendele!

 Renaşterea dinaintea morţii morţii,

 vino şi străluceşte în inima mea ca un soare!

Peisajul pictat în câmpia din noi

 Priveşti în oglinda câmpiei din noi,

 priveşti 

 şi continui obosit drumul

 - fără să ai voie 

 să atingi pământul şi nici stelele -

 prin lumi îndepărtate, 

 în disperări, 

 prin umbrele luminii lunii,

 în tăcute abisuri, în surde dureri, 

 în sângele devenit gând, apoi cuvânt.

 

 Umbre de nelinişti au crescut în tine, 

 ţi-au acoperit, unul dupa altul, 

 toate ungherele trupului,

 dar şi bucuria care-ţi urma 

 - tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -, 

 un culoar din nesfârşitul labirint 

 prin care-alergai din ce în ce mai tare,

 ştiai că oricare alee te va duce, 

 prin adâncul ochilor ei,

 tot în centru, la ea, 

 chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate. 

 

 Stai şi priveşte în jurul tău!

 Priveşte distanţa din inima ta,

 revino la tine şi compară drumul parcurs.

 De la tine la tine până la noi şi înapoi.

 Priveşte! În adâncul tău, în adevărul luminii tale

 au fost zile şi luni, au fost ani...

 

 A fost primăvara lunilor de mai, 

 dar şi canicula lunilor de vară cu furtunile 

 şi ploile torenţiale 

 ce ne-aplecau copacii până la pământ, 

 când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor,

 iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit 

 la fiecare fulger,

 cuibărindu-mă la pieptul tău.   

 A fost toamna, cu galbenul ei suspin,

 în care priveai marea şi pescăruşii,

 copacii şi zilele scuturate în aromele serii,

 prin visele risipite din sărutul dimineţii,

 pe un drum întins,

 până la soare, dincolo de nori.

 A fost iarna viscolului din ferestrele noastre

 şi a mai fost ceva, a fost viaţa 

 prin care-am trecut împreună, clipă de clipă!

 

 Mai târziu a venit altceva. Fără regrete,

 poate că este în legea firii, 

 poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea

 - o lege a creşterii şi a descreşterii -.

 

 Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim.

 Este puţin, este mult,

 contează, oare?! Uită-te în jur, 

 coboară în tine şi priveşte,

 în lumina strivită sub geană, 

 dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs, 

 în cercul fiecărei clipe, 

 picătura de rouă dintre cer şi pământ,

 viaţa noastră aşa cum a fost, 

 singura noastră viaţă.

 Nu avem nevoie de trecut, 

 noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!

“Pasională prin vocație, poezia Irinei Lucia Mihalca percepe și intermediază neliniști metafizice și elanuri ale nesfârșitelor reverii, supraviețuirea tonică prin inefabil, prin cuvânt și prin marile eliberări ale eului în metaforă. Iată de ce încă un spectacol ideal, nu cel senzual-ludic, ar fi în poezia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic al unei sonorităţi distilată într-un fel de migraţiune a emoţiilor, ancorare a răzvrătirilor cerebrale în stilul letrist-elegiac al ciudatei de-mantelări a memoriei până rămânee numai dragostea, iubirea, sentimentul ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale.

Seducţiile poemelor ating un tragism al stărilor poetice, mimând, tautologic, deprivarea senzorială a ființei („Prin nodul de lacrimi curg simțirile noastre,/ continuăm să mergem în umbra/ penumbrei contopite/ din promisiunea fiecărui vis.”), cu un tonus al transmisiunilor emoţionale care are declicul în şuvoiul afectiv al jubilațiilor juvenile însoțind această deja discutată voluptate metaforică. Uneori, „încifrarea” sensului, urmată de grafierea cu majusculă, au și ele cadențe de ritual, poartă și ele aură de ingenuitate.” (extras din recenzia volumului „Cerul din inima mea” semnată de Ionel Bota)

Citiți recenzia în intregime aici: CRONICA LITERARĂ© ionel bota - Glosă a tuturor semnificațiilor, dragoste... - Lirica Irinei Lucia Mihalca sau despre un ritual germinativ al Poesiei, Irina Lucia Mihalca - Din picături sunt toate, Irina Lucia Mihalca - Ceea ce rămâne, Irina Lucia Mihalca - În căutarea iubirii

Copyright © 2017 Irina Lucia Mihalca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.