NAOMI BÎLDEA

 

White noise

mă distanțez de greutatea pielii
strânsă la apă franjuri n-am dormit
ca să mă dezleg peste toate celelalte paturi
nefăcute
când stau pe spate mă imaginez mică.
am 9 ani
părul blond, vocea și mânuțele
atât de mici că nu pot apuca mâna de tată
nu pot apuca propriul păr în pumni
să pot să număr fire în loc de oi
în 2 pe 2-ul în care sunt închisă,
văd prea bine geamul.
afară, zgomot
afară, carton
afară, femei frumoase
afară, cineva fuge de altcineva
înăuntru, mă acopăr
nu știu cât e ceasul
văd violență irosită la marginile de colț
dintre alimentare și bordeluri în clădiri post-comuniste
post-părăsite peste străduța asfaltată prost
în care cresc hortensii
printre pietre
nu e prima dată când le văd
nu mă mai impresionează violența.

am 9 ani
și îmbrăcată cu rochia de mireasă a mamei
desenez prințese blonde și urâte
compensez pentru cum rujul ei mă mânjește
prost
pantofii ei sunt mari și mă împiedic
nu mă vede nimeni.
scena bârfelor adulte de hotbox tutun
mă-nconjoară categoric ca o mamă
înăuntru, la TV se țipă de războaie
înăuntru, tata bea cafea fără zahăr
înauntru, femeile pisează fertilitate în bucătărie
înauntru, cineva fuge de altceva
afară, white noise
mama îmi împletește părul care cade
cu atâta tandrețe încât uit că există o lume în afara noastră
și o iert pentru asta.

indiferent cât mă înrădăcinez
toate hortensiile trasează un drum spre același loc
niște pereți care mă strâng
mă rog la orice mesia să fiu virgină
am omorât intenționat insecte și regret
există atâtea cadavre imposibil de recunoscut
încerc să mă fac digestibilă
nu e vina nimănui
pentru fiecare macroviolență de pe linia orizontului
mânuțele cuiva se agață de fusta unei mame
cu rujul mânjit la gura
care nu înțelege concepte cardinale
dincolo de maldărul de leșuri ambulante
ascuns în casa scării.
unele mânuțe sunt reci sub praf și altele strânse
și așa trebuie să fie
pur și simplu.

afară, soare
înăuntru, afară
pentru fiecare macroviolență din lume
produc o microviolență în mine
nu-mi găsesc cuvintele să întreb
câtă violență mai poate duce corpul imobil
prea tânăr să zacă,
prea tânăr să știe,
corpul ăsta va avea 9 ani toată viața.

00:00:30 countdown

câmpurile din Antarctica înfloresc
mai des atunci când sună mama
și__splendoarea lor se apleacă
peste gurile de ghețar
ca moartea peste lume
mă dezbrac și mă întind
obraznic__spiritul e ea.

toate celulele mele sunt amare;
spiritul e ea.
spiritul lumii, vara, are câteodată
gust de viol,
chemându-te cu o oarecare poftă:

toate florile să curgă,
dar nu pentru ea.

înghit o nouă știre
catastrofă cum toată lumea moare
și copiii bat în carcase de ciment
își caută părinții în moalele capului,
să-i plângă. să jelească. să se omoare.
embrionul din mine
izbește meningele de pântec,
să plângă,
să rămân curva dezbrăcată
încătușată
dd aceeași casă care m-a văzut fecioară,
zgrunțuroasă și dură,
să o hrănească pe Eris, spiritul lumii
ca să nu mai moară de cald

și, amărâtă, după ce se dezbracă
să nu moară de foame.

niciodată nu mi-am descleștat maxilarul

mă țin de mână cu dumnezeul neolitic
care astăzi se desface sub formă de câine schilod
mă ghidează spre șine de lemn carnivore
născute din industria critică a muritului de foame
-din individualizarea țărânei-

deasupra, soarele usucă urme de sânge mânjite
dumnezeu mă linge rușinată
de propria-mi rușine, rușinată
de propria-mi tandrețe
-balele sunt cea mai umană manifestare a fricii-

cogniții pasive mă încălzesc ca o blană
cogniții
Disfuncționale Nonfuncționale Frica -
eu încă mai caut flori
pe acoperișul defect din casa bunicii
de unde văd ca o fabrică pădurea
de șine nefuncționale
de unde
văd cum câinii se aruncă la păsări, la moarte
-e atât de uman să vrei să omori o ființă-

mă-ntind mare
peste trotuarele pline de purici când îl plimb
pe dumnezeu schilod,
și el pe mine, murdară
perfecționez autoflagelarea emoțională
lesa mușcă ca o ghilotină gâtul între vene
din mine, bale

mă înconjor insistent de el și îmi contopesc rușinea
cu ceea ce mi-aș fi dorit să fie blândețe,
cu ceea ce mi-as fi dorit să fiu eu
în lipsa mea
am uitat să mă cunosc fără să sap în mine
în lipsa mea
vreau să mă spăl ca un câine sub luxul
de a fi hidoasă și iubită
din mine, bale

acum 4 mii de ani mi s-a cerut cu groază
să îmi ascund câinele de lumea unde
porumbeii morți de pe trotuare
sunt dumnezeii
altor porumbei morți de pe trotuare
dar cu o lume înainte, acoperișului intact
i se amputaseră petele de găinaț și la soare
zăcea o altă eu, protejată și blândă.
era mică și privea la șinele curate și câinii
ca o mie de sori cu blana lor blondă
i se puneau cu burțile calde și pline
pe coapse
iar toate zilele erau la fel de bune
și nu lătra nimeni. poate doar ea, câteodată.

nu-mi amintesc
am doar 20 de ani
și au trecut 4 mii de când țărâna mea avea 17*

(*încă învăț să fiu blândă)

 

Note despre mine însămi:

Naomi Bîldea (n. 12 august 2002, Filiași): Sunt absolventă de Psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Am publicat poezii în reviste precum Echinox, Matca, Timpul, Subtext; poeziile mele apar și pe diverse platforme online precum Poezia de Duminică, Planeta Babel, Visceral, Disco Poetry, Mezomorf, Haimănale Literare.

Copyright © 2024 Naomi Bîldea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
 

---