DINU VIRGIL - POEZII
Copilărie
Copilărie, dulce reverie,
Acolo unde basmele sunt vii,
Când fiecare clipă-i fericire,
Cu fulgi de nea și stele argintii.
Fugiți, copii, prin lume către cer,
Acolo-s îngerii cu multe vise,
Sunt rugăciunile curate, sper,
E Dumnezeu, cu brațele deschise!
Iubiți părinții și învățătura lor,
Cea ruptă chiar din inima fierbinte,
Că cel mai mare și mai mare dor
E s-aibă un copil ascultător, cuminte!
Când s-o-ntâmpla să faceți vreo ispravă,
Să știți că toate se pot remedia,
O singură greșeală e mai gravă:
Să calci urât pe inima cuiva!
Pe voi vă doare-atunci când vă loviți,
Iar uneori sunteți cusuți cu acul;
Să nu fiți răi sau mândri, nu jigniți:
Și sufletul își are boala lui, săracul!
Păstrați ce-aveți frumos și bun,
Vă cultivați talentul cu-ndârjire,
Că niciodată Dumnezeu, vă spun,
Nu a lăsat pe nimeni în neștire.
El poartă grijă florilor pe dealuri,
Și-atâtea animale zilnic le hrănește,
Să creșteți tot mereu în idealuri
Că Dumnezeu întotdeauna răsplătește.
Fiți mulțumiți cu totul care este,
Recunoștință pentru gând frumos.
Să știți că Biblia nu-i o poveste:
E despre cel ce-a fost Isus Hristos.
Și ea învață să ne bucurăm mereu,
Să facem bine, să lăsăm amprente,
Căci drumul către Tatăl Dumnezeu
E prin credință și cu fapte-atente!
În rest? Ca voi sunt toți cei care
Vor să ajungă în împărăție:
Un zâmbet sincer vieții dă culoare,
Copiii sunt a casei bogăție!
Mă rog să fiți destoinici în iubire,
Să ajutați acolo unde vi se cere,
Să vă învingeți orice rea pornire,
Biserica în sine facă-vă plăcere!
Există o măsură-n tot ce faci,
Emoțiile și teama te doboară,
Dar pot să vină mii de draci,
Că sunt învinși de-a inimii comoară!
Purtați în voi din cer lumina sfântă,
Sunteți și sare, pentru gustul vieții,
Privind la voi, întreaga lume cântă
Despre nebănuita forț-a tinereții.
Închideți timpul în cristal de stele,
Nu mai lăsați să curgă fără rost,
Isus vă sprijină când dați de grele,
La El găsești întotdeauna adăpost.
În casa voastră fiți o binecuvântare,
Prin voi, noi cerului dăm mărturie:
„Privește, Doamne, inima cea mare
Cum învelește clipa-n bucurie!”
Prin joaca voastră, drumul se deschide,
Prea multe căi par pline cu folos,
S-aveți înțelepciunea de-a decide
De a umbla pe calea lui Hristos!
Adevăratul rod
S-a-nveșmântat în toamnă tot pământul,
Multicolore frunze stau să cadă,
Din ce în ce mai rece bate vântul
Nu-i ochi să-l vadă.
Un an întreg belșugul se adună,
Se fac provizii pentru înc-o iarnă,
Din ceruri Domnul, inima cea bună,
Stă să cearnă.
Așa cum roadele se-adună în panere,
Cum ne-ngrijim de trupul - templul sfânt,
Să-i dăm și sufletului mângâiere
Divin Cuvânt.
Și cel dintâi al Duhului rod bun,
Ce strălucește-n om precum o stea
Și-aș vrea din ce în ce s-adun
E Dragostea!
Pe chipul plămădit cu-atâta dor,
Așa-mbrăcați, să știe România,
Ce le urăm din suflet, tuturor
E Bucuria!
Nu poți în lume să trăiești
Când certurile se avântă
Deci caută ca să răzbești
Cu Pacea sfântă.
A semănat în noi Isus credință
Dar setea noastră parcă-i tot mai mare,
Să cultivăm cu-ntreaga-ne ființă
Multa Răbdare.
Ce face omul mai frumos pe lume?
Ce-i mângâie, prin timp, etatea?
Care e drumul spre un nume?
E Bunătatea!
De te întrebi ce rost au multe
Ce-așteaptă Domnul de la tine?
Răspunsu-i pentru cine vrea s-asculte:
Facerea de bine!
Cum moșii noștri au păstrate curate
Prin secole și portul și cu ia,
Alt rod prin Duh ce nouă dat e:
Credincioșia.
N-om fi ca Moise, patriarhul, toți,
Dar pân’ ce nu te-ncurcă bătrânețea
E bine să mai semeni, cât mai poți:
Blândețea!
Privind la toate câte sunt în jur
Mă-ntreb: oare un moft e?
O, Doamne, dă-mi tărie să nu fur:
Înfrân la pofte!
O, Doamne, care ne privești cu milă,
Îți mulțumim din oricare ființă
Ce Tu o vrei smerită și umilă:
Recunoștință!
Iar dacă ani mai vrei să lași
Pământului și nouă, de pe el,
Învață-ne să facem pași,
Emanuel!
M-am îmbrăcat ca un străbun
Și-am vrut ca înc-o dată să se știe
Adevăratul rod. M-am străduit să-l pun
În poezie!
Ieslea
Fecioara se ruga încet, în colțul de odaie,
Se lumina de infinit, parcă vestea a ploaie,
În nemișcare timpul sta, povestea să înceapă,
Dar oare sufletul bolnav e apt să o priceapă?!
„Părinte bun, din ceru-nalt, dă-mi azi înțelepciune,
Ce vrei să fac cu viața mea, te rog, te rog a-mi spune!
În voia Ta mă-ncred mereu, răspund l-a Ta chemare:
Când îmi vorbești, inima mea miroase-a sărbătoare!
Plăcut adâncu-mi răscolești, te recunosc, divine,
Dar bun nu e nimic în noi, în om nu e, în mine,
Doar pofte reci, vânări de vânt, invidie și sete,
Puterea, banul și averi făcute-s să te-mbete.
În casa mea eu te aștept, nu-i lux, da-i curăție
Și tot ce am e doar că Tu întins-ai mâna mie,
Ai revărsat belșug de har, hambarul nu e plin,
Dar mă încred că mă iubești, și azi și-n veci. Amin!”
Tresări Maria-n teamă, umbra nu-i prea clară,
Cine să o viziteze, oare, chiar în fapt de seară?
Cu răspuns la rugăciune, când te umilești,
Nu e om, e însuși mesagerul sferelor cerești!
„Gabriel sunt, plecăciune, sfântă-ntre femei,
Tu care ai pus pe Domnul trainicu-ți temei,
Vin c-o veste neștiută, de la tron de sus:
Tu vei naște pe Mesia, numele-i Isus!”
„Cum se poate lucru-acesta? Nu știu de bărbat!”
„Duhul Sfânt te va atinge, Fiul vrea-ntrupat,
Tot pământul se va umple de mărirea Lui!”
„Dup-al tău cuvânt va face roaba Domnului!”
Îngerii cei buni sunt harnici, grabnici la vestire,
Despre nașterea cea sfântă dau lui Iosif știre;
Dar la vremea sorocită, mergeau să se-nscrie,
În cetatea Betleem, după seminție...
N-a fost loc în nici o casă, Pruncul să se nască
Lumea n-avea ochi pe Domnul ca să-l recunoască,
Numai între dobitoace, și-a făcut sălaș
Veșnicia-ntreagă-n trupul unui copilaș.
Tainică și misterioasă este Mântuirea:
Este darul ce-are prețul doar egal cu firea
Cea pe care-o lași s-asculte susurul șoptit
Al aceluia ce singur moarte-a ne-a plătit.
Stă de două mii, mai bine, ani în așteptare,
Să se-ntoarcă printre oameni, Regele cel mare,
Iară noi, în priveghere, ocupați cu toate,
Dacă nu îi vom deschide, inimii când bate?
Iar atunci când vii în urmă, călărind pe nori,
Unde o să vrei, Prea Sfinte, ca să te cobori?
Cu fân proaspăt și tămâie, parfum de sulfine,
Doamne, te implor fierbinte, fă o iesle-n mine!
O... Sfântă Cină
O altă Sfântă Cină, aceiași păcătoși,
Povara-i mai ușoară, ne semețim făloși,
Prea dulce e ispita, ne relaxăm credința,
În așteptarea surdă ne-a înghețat voința.
O veche Sfântă Cină, cu serv Isus Hristos,
Plecându-se agale, să fie de folos,
În lumea asta tristă e-un episod uitat:
Nimic nu ne mai mișcă, e totul perimat.
O nouă Sfântă Cină, cândva, în Paradis
Ne va trezi din moarte, așa cum este scris,
Nădejdea e în Fiul, mântuitor divin,
Cu trupul mană sfântă și sângele must-vin.
O simplă Sfântă Cină, pe la apus de vreme,
Și-auzi un glas de înger, spunându-ți: "Nu te teme!
Mai ai încă speranță, cât harul este dar,
Te-aștept ca să deschidem al cerului hotar".
Curată Sfântă Cină, botez întru lumină,
Nălbește aspra fire și scapă-mă de vină,
Statornicește, Doamne, prin Noul Legământ,
Dreptatea, bucuria și pacea din Cuvânt.
O bună Sfântă Cină, luată iar și iar,
Alungă îndoiala și-al vieții chin amar,
Renaște-n noi puterea de-a deveni mai buni,
Prin Duhul Sfânt ce-așterne pe creștete cununi.
Aceeași Sfântă Cină pe care-o dă Isus,
Frângându-ne, pe cruce, orice păcat nespus,
În lumea-n care omul se crede dumnezeu,
Venit-a Fiul Slavei, ca un umil evreu.
Iar vine Sfânta Cină, socoate-îți greșala
Simbolurile sacre oferă azi albeala!
Dar mâine ce vei face, să nu cazi în noroi?
Mai bine, decât singur, să fiți, cu Domnul, doi!
Și trece Sfânta Cină, cu masa-mbelșugată,
E ultima mâncare a unui Fiu de Tată:
Să facă voia Celui ce-n lume L-a trimis
Și-acum să mijlocească, în Templul cel promis.
O primă Sfântă Cină, la început de an,
Te rog, Părinte veșnic, să nu fie în van,
Preschimbă piatra-n carne, în inimă te-aștept,
Învață-ne umblarea pe drumul Tău cel drept.
Citește mai multe poezii aici:
Copyright © 2025 Dinu Virgil (Ureche-Niculai Dinu)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment