LIDIA ZADEH PETRESCU
În sens oppus
poeziei
Erai în cimitirul neumplut
Aveai pe chip o mască mortuară
Și-n mine ce era, s-a prefăcut
Într-o iubire nouă, funerară
Ningea bolnav pe cruci și pe trotuar
Un corb zbura prin frigul de la gară
Și-n aer se simțea acel coșmar
Al vieții care nu mai vrea să piară
Erai în stadiul grav, inconștient
Cenușa nopții se-aduna pe tine
Dar un refren ciudat, intermitent
Îmi repeta-n falset că va fi bine
Pe ziduri fumega un abur greu
Pe masă, ceaiul rece, neatins
Iar chipul tău infirm părea un zeu
Dintr-un olimp incendiat și stins
Un clopot m-asurzea până târziu
Și se crăpau vitrinele de gheață
Când îți băteau piroane în sicriu
Cu un ciocan, am vomitat de greață
Prin cameră, un iz necunoscut
A flori uscate, vechi, din altă iarnă
A mucegai întins și nepăscut
Și-a vremurile care se răstoarnă
Dar te-am găsit, stop joc, s-a terminat
Coșmarul și tămâia din artere
În jur miroase-a trup neînhumat
Și-a praf căzut pe rafturi de tăcere
Pe cer, un nor se clatină postum
Și moare câte-o stea îmbătrânită
Iar eu mă simt ca hamlet în costum
La reședința mea netencuită
Lumina puțină
E-o toamnă ce n-are procură
Cu nori adunați în puhoi
Și-n geam, o icoană obscură
Se roagă în van, pentru noi
E frig dar pereții transpiră
Când cerul miroase a scrum
O lampă bolnavă respiră
Prin aerul galben de fum
Se-aude un clopot în ceață
Iar timpul ne bate-n pereți
Și-n mine cuvinte prind viață
Cu dorul de cărți și poeți
Prin casă miroase a rânced
A ger și a somn nedormit
Și-n lampa cu licărul șubred
Mai arde un rest de chibrit
În cameră totul suspină
Prin aer respir ca prin fum
E frig și lumina puțină
Rămâne în jarul postum
Pe masă-i o pâine uscată
Un rest de cafea și tutun
O carte deschisă, uitată
Și-un ceas care bate nebun
Păstrez niște foi, în grămadă
Cu scris încurcat, ne-nțeles
Și-n suflet, aceeași zăpadă
Cu fulgii de plumb din eres
Prin geamuri, lumina se stinge
Și inima bate mai rar
În oase un frig se prelinge
Și-n suflet e-același coșmar
Schiloada oglindă sleită
Mi-arată un chip fără glas
Iar lampa, cu ceară topită
Se stinge din ce-a mai rămas
Pe gânduri am pus o cortină
Pe piele un rest de parfum
Și totul devine rutină
Și viața devine ,acum,
În vise rămân sechestrată
Respir între ziduri de var
O umbră de mine-i legată
Și-n umbra aceea dispar
Iar toamna se-așterne în șoapte
Pe verdele crud de trifoi
Și-n aer miroase a noapte
A ploaie, a moarte, a noi
Refuz să cred în tainele divine
În vrăjitori și-n farmecele lor
Când am în vene sânge de feline
Și un blestem viclean stăruitor
De-atâtea ori am vrut să-mi dau iertare
Dar n-am găsit altarul potrivit
Când tot ce-i sfânt e doar o alinare
Și tot ce-i viu e fals și ipocrit
Am adunat dureri în loc de vise
Și-am stors din ele sânge timpuriu
Ca un chirurg ce-și coase răni deschise
Pe trupul mutilat de-un bisturiu
Am cicatrici și semne, sub veșminte
Din amintiri care mă întregesc
Și-n mine cresc, ca iarba pe morminte
Poemele pe care le hrănesc
Refuzul mi-a fost crez, iar dezlegarea
Un simplu gest de-a alunga mâhniri
Și-acum îmi pare viața doar chemarea
Cuvintelor ce-și caută meniri
Așa că scriu cu sens și cu virtute
Cu mâna rece-a unui Dumnezeu
Pe zidul unei lumi necunoscute
Un alfabet pe care-l știu doar eu
Și dacă-n zori dispare amăgirea
Și viața ca o flacără arzând
Voi ști că am atins nemărginirea
Pe marginea prăpastiei din gând
Iar dacă într-o zi va fi să vină
Un cititor la raftul meu uitat
Să-i spuneți că mai am o rădăcină
În iarbă sub cavoul cimentat
Stare cinică
O spadă mă lovește printre zale
Și îmi rănește cordul răvășit
De parc-aș fi poet din manuale
Ce n-a murit, dar nici n-a mai trăit
În sânge simt chemarea hormonală
În glas se zbate-o rimă incomplet
Și-n suflet e o dramă personală
Dintr-un spectacol vechi fără bilet
În colțul bibliotecii preț de-o clipă
O lampă se aprinde, în sfârșit
Și în lumina ei văd doar risipă
A tot ce am iubit și am greșit
Pe rafturi zac, cu ochii în tavan
Cei ce-au crezut că versul e credință
Iar eu sunt de acord că-n subteran
Respiră poezia-n stăruință
Mă joc cu-n vers, îl tund, îl parfumez
Îi pun un titlu grav, ca o sentință
Și-apoi mă-ntreb în felul meu burghez
Ce rost mai are-atâta suferință?
Îmi vine să trimit la tipărire
Un gând, o criză, chiar și un oftat
Dar Valentin Ajder dintr-o privire 👀
Mi-ar spune „doamnă iar m-ați enervat,,
Așa că-mi beau durerea cu măsură
Și-mi pun melancolii la reciclat
În lumea asta plină de cultură
Nici poezia nu m-ar fi salvat
Stare epidemică
În piept îmi bate inima concretă
Banal, ca metronomul academic
Dar orice rimă pare incompletă
Dintr-un sindrom bolnav și epidemic
Și-mi fac cafeaua neagră, literară
S-o savurez ca pe Baudelaire, în tihnă
Și dacă vreau fumez și o țigară
Să nu am nicio clipă de odihnă
Apoi m-ascund în file prăfuite
Sperând să fiu o pagină curată
Când se aude-n ziduri bântuite
Fantoma poeziei, decedată
Cum sorb amaru-n cupa ruginită
Mai scriu câte-un poem de bunăvoie
Și mă gândesc că nu sunt o tâmpită
Ci sluga poeziei, din nevoie
Apoi alung tot ce mă chinuiește
Și râd subtil cu farmec de femeie
Când știu că poezia mă iubește
Iar eu o răsplătesc cu logoree
Volume de poezii publicate
- Consecințe (volum distins cu Premiul pentru cel bun debut literar în 2023 acordat de revista "Rinocerul" în parteneriat cu TNB și cu Premiul pentru debut la Festivalul de literatură "Tudor Arghezi" - ediția 2024, Editura Eikon, 2023)
- Intuiții (volum nominalizat la categoria poezie în cadrul Festivalului "Mihai Eminescu" - ediția 2024, editura Eikon 2023)
- Aroganțe (volum distins cu Premiul Consiliului Județean Mehedinți la Festivalul "Mihai Eminescu" - ediția 2025, Editura Eikon, 2024)
- A Cappela (volum lansat la Gaudeamus - ediția 2024, Editura Eikon, 2024)
- Sotto-Voce (volum lansat la Bookfest - ediția 2025, Editura Eikon, 2025)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment