Mihaela Oancea – De-a viața (editura Limes, 2024): Mihaela Oancea cultivă o lirică a stărilor de anxietate, iar universul ei poetic stă sub semnul metamorfozelor pline de stranietate, al amenințărilor potențiale, al mișcărilor lipsite de noimă, al tenebrelor existențiale. Lucrul cel mai important este însă acela că poeta știe să evite locurile comune, eforturile sale în direcția insolitării discursului, a elaborării unei rostiri „de unică folosință” sunt mai mult decât remarcabile. În poezia ei, între faptul de viață și faptul de limbaj, funcționează o simbioză aproape perfectă. (notă pe coperta a IV-a a volumului semnată de poetul Octavian Soviany)
uneori întunericul
se încolăcește în jurul tău.
năvălește cum volbura.
îți năpădește pârguitele tăceri
și le scaldă în culori de apă
inventate în cealaltă viață.
într-o casă bătrânească
un neon pâlpâie străin. invizibile dureri.
pretutindeni și niciunde.
în subțirimea lumii
încercai să alungi durerea
cu ochii ei fără pleoape
ochi ce te urmăreau oriunde.
în subțirimea lumii
îți clădeai cetate cum Amphion
dar tristețea îți respira în ceafă.
din lumea de cretă
visai la narvalii ce spintecau valurile
până când singur
ai plonjat în mare ca un delfin
un delfin ca un fulg de zăpadă.
fără întrerupere
un prunc aleargă
după iepurele de câmp.
clopotul bătrân al satului anunță
venirile și mai cu seamă
plecările.
în rana tăbăcită a cerului
se ghemuiește tristețea.
câteva bile de sticlă
se rostogolesc pe parchet.
degetul lui Dumnezeu
încăperile te cuprind cu brațe uscate de pământ
te dau de-a dura prin întunericul gol
și-ți adulmecă frica – singura care te despoaie
fără sfială.
șapte demoni cu chimirele doldora de păcate
umblă în voie prin galeriile de cârtițe.
ultima ta falangă descleștată apucă
degetul lui Dumnezeu.
nesăbuit de îngăduitor
ai permis mireselor să se adune în jurul tău –
și au dansat și au hohotit până s-au făcut mici de tot.
a venit seara și s-au pierdut printre buruieni.
ai permis mirilor să se adune în jurul tău –
și au dansat și au hohotit până s-au făcut mici de tot.
a venit seara și s-au pierdut printre insectele de câmp.
acum când ai auzit țipătul presimțirilor mele
înmuiate în roșu
ți-ai strâns marginile embrionare atât de adânc
încât ai devenit lumină.
de mult timp
se prelungea tăcerea vâscoasă -
nimeni nu se mai întreba ce vor fi visând
cei ce dorm în cuiburi așa de cuminți
de nu mai dau ei niciun semn.
nimeni nu mai reținea năprasnicele grimase
ori livida privire de dinainte ca gândurile
să li se spargă de tâmpla nopții urlând.
nimeni nu mai vedea
că pe batiste înfloreau ca-n povești
lujerii purpurii.
în aerul ud
păianjenii încă măsoară
circumferința uitării.
în bătaia gloanțelor
cu aripi de zăpadă iscodești
ce sălășluiește
dincolo de ținuturile alpine.
aș vrea să te îmbrac
în flori de vară și să te port ușoară
cum puful de păpădie
departe de răul înfipt în pereții lumii.
gândul mă narcotizează.
numai privirea îmi tot înoată nevolnică
prin cuștile de sârmă în care suntem
părăsiți în bătaia gloanțelor.
deliberat
mă desenezi mereu cu un nou înveliș. uneori
mă strecori în căptușeala pardesiului
alteori mă culegi pe rouă cu tălpile goale și strigi
cât ești de fericit. alergăm prin snopi de nea și ne rătăcim
căutând prin iarba cerului ghiocei.
suntem imperfecți. restituim deliberat
obișnuitele existențe. am decis să nu mai așteptăm
topirea zăpezii.
ciudat de ușor
prin lanurile noastre verzi
suntem din nou două cercuri
cu atâtea începuturi și sfârșituri
că nici noi nu le mai știm.
un vârtej rece
adulmecă imperfecțiunile
și adună de sub țărână amintiri.
membrana translucidă a visului
se destramă.
gust de toamnă. fâlfâit de aripi.
în urmă – o dâră de fum alb.
în pub-ul de vizavi e mereu aglomerație. ziua se predă
zdrobită. câte un chefliu stă în crâșmă
până când toate pisicile devin cenușii apoi
rătăcește pe străzi precum Odiseu în Dublin-ul irlandez.
doar răpăiala ploii îl mai trezește
ca un ecou spart al tuturor pierderilor.
în cabinetul terapeutului unul încearcă să deslușească
sensul întâmplărilor. se întinde pe canapea
scindat cum Zeno Cosini
între gustul primei și al ultimei țigări. alții așteaptă mereu
în fața unei uși. oamenii se declară vindecați dar
plonjează în zori în apele Dâmboviței.
printre cafenele stridente câteva studente râd zgomotos.
cu trupul strâns o bătrână stă pe bordură. nu așteaptă îndurare.
o pereche de îndrăgostiți se împușcă.
peste tavernele slab luminate zac rufe întinse la uscat.
un temerar rostește: „La noapte vom cina la Pluto!”
de draperiile verde mentă/de ploaia
ce se-agață de plafoane/de ferestrele ucise
departe de visurile uscate cum Atacama/de gratiile
după care umbli tiptil/departe de
nebunul ce întunecă decorul cu o crudă injectare
de lumină –
viața îți încape într-o valiză.
Citește mai multe poezii aici: Isabelle (creșteri și surpări), Frunze, cenușă și semințe, Ca o umbră tainică
Citiți aici poezii din volumele: Într-un timp fără maluri, Adagio, Scrum de havană, Praguri
Copyright © 2024 Mihaela Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.