DIANA TRANDAFIR - LUMINI ȘI UMBRE

 

Autocenzură

n-am știut cum să intru pe poarta cercetătoarei tăceri
De fapt cel mai mult mi-aș dori
să fiu stratul de praf
ce acoperă oamenii, arborii
Sau mai bine să curg precum apa limpede
susurând ascunsă prin scorburi
Sunt sticla goală
pe fundul căreia s-au adunat ca un zaț
toate vorbele, toate gândurile

mi-aș dori să desenez delfini albi
opriți în picaj printre rotocoale de fum
Știu că până la urmă
aerul rece îmi va smulge din plămâni
șerpii oboselii și pe cei ai tristeții

Cu o mie de ochi

o mie de ochi ca niște frunze verzui
mă tot pândesc din penumbră

pentru mine flexibilitatea pisicii
e un soi de religie
Chiar pisica lui Schrodinger mi-a devenit model:
vie sau moartă, ea
se poate orienta după același atom
Mereu în căutare de hrană
cu ochii sticloși și încordarea în blană
se supune la fel de fel de experimente
destul de ciudate
Ghem de sârmă electrificată
are nouă vieți și îmi pare cum că
dogoarea sa galbenă îmi deschide uși
numai mie
Alunecând pe scândurile rindeluite-ale

casei
se înconvoaie, se zburlește
se lenevește, se-ntinde
apoi toată noaptea își face siesta sau cine mai știe...
fumează iarbă pe acoperiș

adulmecând năluci, fereastra devine o pâlnie
greierii cântă la stele, pisica are un corp nou nouț
Iar imaginea celor o mie de ochi precum frunzele
de o mie de ori o refac în gând
și-o desfac după plac


Lumini și umbre

înot ca în vis printre amintiri și sinapse legate,
printre snopii de papură-ai copilăriei

uitate
abulic, prin bălțile viitorului – ochiuri albastre într-o mare albastră și ea
Din țesătura tavanului
se desprind traumele, dar cine le vede...
doar o contorsionistă ar putea ajunge
acolo
urcând pe scara de fum
Continuând jocul, voi fi chiar eu,
pe rând,
păpușă de sticlă, păpușă de cârpă,
păpușă de sfoară
Întorc spatele crucilor negre
ale întâmplărilor coagulate
și le prind de marginea rochiei mele
de seară


Predestinare

ne întâlneam aproape întâmplător în intersecția aglomerată,

repetiție nevrotică sau destin autoimpus?
Parcă totul era sus, totul zbura și imediat mi-am imaginat altă moarte

castanii de pe margine stăteau cu brațele întinse spre cer
iar în față se ridica un fel de zid betonat
pe care erau scrijelite nume de îndrăgostiți preistorici
Mă împiedicam de cioturile arbuștilor tăiați
și mă împrietenisem cu toți copiii veseli
ce se întorceau de la școală
Întâlnirile noastre erau, cine mai știe, frumoase...
sau poate erau doar un fel de strategii ale încartiruirii, șabloane
dezmembrate ale unui bâlci uitat
dintr-un timp apocaliptic al unui vechi cartier
Trec pe lângă tine, tu nu mă vezi
nici nu-mi vezi umbra,
mâinile s-au scurtat, nu am puterea să te

îmbrățișez
Ești și-acum, ca și-atunci, nu demult, doar
o lipsă
– una acoperită cu gluga de asfalt a tristeții

să pornim, așadar, pe căi diferite
tu – pe drumul alb al mătăsii
eu, într-o călătorie în care, din mers,
îmi voi repara încet-încet mecanismele


Grăuncioare de piper

în fiecare dimineață, strada
face o gălăgie nebună,
un pui a căzut din cuibul său și acum învață să zboare
Da, frumusețea e-o aripă învățată cu zborul,
dar e și o poveste de dragoste înfiripată
între două stații de tramvai, atunci
când secundele-graur ciripesc la unison
după un fir de gunoi
Alteori e asemenea unei zeității prinsă-ntre

așternuturi: face soarele
să fie mai dulce

sorbind din ceaiul de ghimbir, mi se pare
că mi-a îmbătrânit un pic gustul
Nu-i nimic, mi-au rămas intacte celelalte  simțuri, defilez
purtându-le țanțoș pe umărul stâng,
misterioase și foșnitoare ca tivul unei haine lungi
ce se atinge de gambe
Dalele din asfalt
cântă la piculină special pentru noi
Am venit la-ntâlnire, fiecare aducând emoții despachetate, aburinde
gata să fie puse lângă tacâmuri, pe masă
Adulmeci feliile de roșii proaspete presărate din belșug cu piper
și te frigi cu inima prăjită-n cuptor
Poftă bună!


Roșie ca macul

cocoșii mei cântă
iar păsările de piatră-și iau zborul,
zicea cândva sculptorul

zgomot se aude numai când
scap din mână vreun instrument,
restul e muzică, adăuga muzicianul

peste timpul topit
soarele trece-n cascadă,
fluturând pânzele fierbinți ale zilei
Dacă le ating fără pensulă
îmi ard degetele, își șoptea sieși, în barbă,
un pictor

roșie ca macul, regină a firului de nisip,
este Ea - poezia
(mă întoarce din drum
ori de câte ori
mi se pare că pășesc înspre moarte)

țesută din patru fire deodată
– unul de aer, altul de pământ
altul e apă iar celălalt foc, materia
se predă în cătușele inimii


Reîntoarcere

într-o noapte de vară-am visat
că aveam o plantație de măslini
iar sub arbori mă înconjura
o umbră cenușie, dulceagă

mie mi se abureau ochii
și gândurile
Stăteam cu privirile-n zare și nimeni
dar absolut nimeni nu mă iubea
nu mă ura, nu mă striga
nu m-aștepta
Părea că cerul chiar atunci înflorește
și mă îmbrățișează cu cele o mie de brațe ale sale

Între succesiunea dintre cele două secunde, adormeam
mă trezeam
din nou adormeam și astfel
reușeam să rămân pentru totdeauna acolo, în vis


Alte opioide

cele mai triste zile sunt acelea
în care
mor ciuruite de gravitație vrăbiile
Pui oala cu supă în mijlocul mesei, aranjezi vesela
numeri suspinele adunate în jumătatea ta
de solniță goală
aduni în căuș fărâmiturile de pâine
și le arunci pe fereastră
un fel de hrană pentru croaziera de lux în care n-ai mai mers niciodată
Pământul tot se învârte

ferestrele ovale tot sunt spălate de ploi

mișcările involuntare-ale ochilor
te-au obosit îndeajuns
totuși, cele mai triste priviri sunt acelea când atingi
colțurile pleoapelor și simți mătasea
Apoi zilele năvălesc
umbre pe care le-ai sacrificat printre gene
călătoria începe abia după ce s-a sfârșit


Ceva de aflat

la început se întunecase de tot
însă în mai puțin de un ceas s-a făcut
dimineață
Ferestrele au înflorit iar zăpada
sclipea, mângâia

în căușul inimii mele
frica nu mai avea vreo putere
Respirația lumii străbătea fără răgaz

printre ghearele coliviei de aur
căci toate coliviile au gheare
nu gratii


În siaju-nserării

adopt metafora binelui
viața e simplă, îmi zic

balansând ușor gândurile
îmi savurez cafeaua fierbinte
la fel de dulce ca și marijuana
Seara coboară dintre salcâmi, pe terasă
vișinii au rămas retrași, împietriți
luna își tot ascunde pe undeva
fața zâmbitoare de om bun și pașnic

observ zilele, orele
cum vin către mine șovăitoare ca apa
se scurtează, cresc, își dau mâna
apoi se scurg una din cealaltă

Și mai văd cum râmelor le cresc necontenit inelele corpurilor
doar mie mi se tot defectează un sistem, un organ
Oftatul ca un tremur ușor deasupra frunții
mi-a luat de tot aerul
De ce văd de jur împrejur
o câmpie plină de berze?

întinsă degajat în șezlongul de umbre
simt că, în ciuda fulgilor albi
ce îmi încălzesc palmele,
altoiesc între oase doar frig


Mai tânără de-atât n-am fost niciodată

de ce n-aș îmbătrâni
fără să dau semne de bătrânețe
sau cu semne cu tot
de ce m-aș face invizibilă

pentru ceilalți, în loc să visez
visul etern al vieții eterne
S-ar putea întâmpla ca în vis
să fiu iarăși tânără
codană despletită lângă fântână

de ce n-aș deveni mai împăcată cu lumea
cu tot acest repaos în mișcare
precum
o devenire pe toate axele timpului
De ce mi-aș mai dori
și ce să-mi doresc, dacă toate
până la urmă, vin către mine
atât de firesc

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Diana Trandafir
Citește aici: Dimineața viselor de hârtie, Nu spun nimănui, Viața, o sărbătoare

Copyright © 2024 Diana Trandafir (Diana Marinache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
 

---