RAUL SEBASTIAN BAZ - LUMEA PE CARE O CUNOSC

 

Nostalgia

Lumea pe care o cunosc eu este făcută
din zarzăre galbene și verzi, din scoici
strânse pe malul mării, din flori și fluturi
și cântece ale păsărilor coborâte din munți.
Mai sunt acolo ape subțiri pitite sub pălăriile
brusturilor, pietre în formă de măr cu sâmburii
de aur, frăguțe înșirate pe marginile potecilor
și o mulțime de locuri în care poți găsi zmei,
feți frumoși și femei cu părul până la călcâie.
În lumea pe care o cunosc, miezul pâinii
e numai bun pentru făcut biluțe cu care
înnebunesc pisicile jucându-se, apa are gust
de vin de la curțile lui Aleodor Împărat
și se aude mereu vocea mamei, plină de veselie,
povestind întâmplări din lumea pe care
a cunoscut-o cândva, undeva...

Vârful degetului

sub forma gândului ucigaș vine adminul:
ce vei face dacă, încercând, ea va striga
mizerabile, cum îți permiți, cum cutezi...
pielea îți miroase a talpă de pelican,
glasul îți sună ca al coloniilor de furnici
care macină statuile de lemn ale zeilor,
ridurile ți s-au întins pe gât și pe umeri,
cine te vede își pierde memoria pentru
patruzeci de zile și patruzeci de nopți,
cum așadar îndrăznești să mă atingi,
fie și numai cu vârful degetului...
așa scrâșnește adminul și atunci încep
să-i dau ascultare și mă întreb: chiar,
ce voi face, unde mă voi putea refugia
de remușcări, cum voi mai ști pe unde
se trece Styxul, cum voi mai putea distinge
între bine și rău, între ființă și timp,
așa că strâng pumnul, ca să iau libertatea
degetelor, îmi plec privirile, mă ridic
și pornesc încetișor înapoi, către locul
din care nu ar fi trebuit să plec niciodată...


Necuprins

Undeva trebuie să fie ceva,
ziceam, răscolind cu bastonul
prin nisipul plajei, ceva care
să reprezinte rostul nisipului,
al mării care îl udă, al miilor
de scoici care-și lasă aici, în
fiecare an, sufletele...
ceva pentru care vin orbii
vară de vară să se plimbe
pe țărmul neînflorit și răscolesc
nisipul, sângele, cioburile albe
ale memoriei, căutând ceea ce
cu toții suntem învățați încă
de la început că nu poate fi
găsit nicăieri în necuprinsul
nisipurilor acestei lumi.


Casa melcului

Pășește cu grijă pe alee –
dacă nu ești atent, ai putea
să zdrobești casa melcului.
Nu te lăsa ademenit de
culorile grădinii după ploaie,
nu asculta sunetul picăturilor
căzând pe brusturi, pune piciorul
în locul potrivit, ca nu cumva
să zdrobești casa melcului.
Te vor striga hai mai repede,
cât vrei să mai stăm după tine,
uite, aici deja se închide,
frumoasa ta iubită a devenit
nerăbdătoare, ești ultimul,
ultimul dintre ultimii, vino
odată, dar tu nu te lua după ei,
păstrează-ți atenția încordată,
ca nu cumva, din neglijență,
să zdrobești casa melcului...


Strabon
                se dedică lui Virgil Mazilescu

În cinstea ta, cea mai frumoasă
dintre femeile acestui veac,
pe obrazul stâng voi începe să port
limaxul meu, ca o cicatrice uriașă.
În păr îmi voi prinde unghiile
și dinții vrăjitoarelor pe care
le-am torturat ca să te facă să
mă dorești, din buzunarul de la
piept se vor vedea ieșind cozile
verzi ale fraților mei gușterii,
iar în jurul mijlocului voi învârti
cercuri multicolore îmbrăcate în
petale de orhidee din jungla adâncă
și carnivoră a dorințelor neîmplinite.
Tu, însă, vei ține în mână Geografia
lui Strabon și, privind prin mine,
vei fi orbită de întunericul
cel mai din afară.


Florile carnivore

Era o masă de lemn încărcată cu
bucate alese, cu vinuri din cele
care nu-și găsesc starea în carafe
și flori aduse din Poiana Ascunsă.
Parcă eram și eu acolo, așezat,  
cu coatele sprijinite în tăblie
și țigara fumegând între degete...
În stânga și în dreapta, prietenii
mei cei mai buni, vorbind despre
lucrurile importante cu adevărat,
pe care nimeni în afara noastră
nu le putea pricepe în nuanțele
lor cele mai subtile...
Noi nu vom muri niciodată, ziceau
suflând fumul înspre tavan, nouă
nu ni se poate întâmpla nimic rău,
și le dădeam dreptate... ciocneam
paharele și le goleam și din nou
le umpleam pentru că așa se face
când prietenii stau împreună la
o masă și atunci, dintr-odată,
parcă mai era cineva lângă noi,
cineva pe care nu-l invitase nimeni,
care nu făcea decât să ne privească
atent, ca pe niște fluturi înhățați
de florile carnivore.


Către înger

Știi, îngere, ce înspăimântător
este sunetul mut al ieșirii
albastrului din mov, ori cum
te poate orbi suicidul bemolilor
din gama lui re minor?
Ai tu habar cum arde ideea
că sânii femeii pe care o dorești
sunt atinși de mâini care nu cunosc
înțelesurile dezmierdării?
Pricepi tu cele patruzeci de taine
ascunse în părul ei negru
ca întunericul din adânc?
Oh nu, acestea toate nu sunt
pentru îngeri, fiindcă ei  
nu pot cunoaște desprinderea
poeziei din oase.


Fără vicleșug

Eram un zeu obișnuit.
Locuiam în piatra mea
albă din izvorul cel
cu apă fără vicleșug,
mă bucuram privind
jocul libelulelor,
culorile curcubeului,
scânteierea stelelor
în miez de noapte și vai,
îmi spuneam că așa va fi
să fie pentru totdeauna.
Atunci pasul tău, pasul tău
de domnișoară a apăsat
asupra pietrei mele albe
și n-am mai putut decât
să strig Doamne, fă-mă
umbră a gândului ei, căci
nu mai are niciun înțeles
să fiu zeu.


Organism

nu mai doream
nimic, mă întrebam
la ce bun să ai simțuri
în nopțile de singurătate,
la ce folosește să nu te mai
legeni, și de ce ar fi mai bine
să te afli aici decât acolo
și tocmai atunci am văzut-o...
oh, era ea și era perfectă
și s-a uitat în ochii mei dar
sigur că nu era nimic de văzut
în ei, așa că a trecut, dar eu
știam că tot ce a fost cât pe-aci
să se întâmple dar nu s-a mai
întâmplat, așteaptă în tăcere
momentul în care va putea
încerca din nou să se întâmple
și atunci m-am dus la rându-mi
să aștept, redus la vechea mea
condiție de organism subacvatic.


Între bujori

Când vine primăvara,
mă furișez printre
fagii tineri din marginea
poienii spre care duceau,
odinioară, toate potecile.
Fiindcă acolo, între bujorii
sălbatici, se va petrece,
potrivit vechilor rânduieli,
moartea mea și a lumii.
Atunci va fi transformarea
văzduhului în ploaie de
îngeri, iar umbra iubitei
mele fără nume și chip
va dănțui nebunește
deasupra apelor.


Mai multe poezii și profilul autorului aici: Raul Sebastian Baz
Citește aici: Cu fața la pământ, Numere prime

Copyright © 2024 Raul Sebastian Baz
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului