ANY DRĂGOIANU - ACUM ASCULT ÎNGERII

 

Într-o zi s-a oprit totul

vârtejul acela grozav
plăcut oamenilor de rând
eram plină de praful sticlos al păcatelor
și-am ajuns în pustiu
auzeam o trâmbiță
departe/departe
o lumină mă chema
tușeam/ scuipând bucăți de trecut/
mult timp n-am știut ce să fac
părea un vis absurd
hainele mele sărace se descompuneau

am așteptat să vină o nouă zi
uitasem de prieteni
de poeziile stranii
de pozele provocatoare
ce-mi trebuie mie
/m-am trezit strigând/
ce-mi trebuie toate gunoaiele în inimă
apoi am adormit

acum ascult îngerii
ei vorbesc rar
mă îmbracă în mantia strălucitoare
și mă învață o nouă limbă
mâinile mi se întăresc
sunt ca două sulițe
taie întunericul

vine o vreme/ îmi spun/
care a și venit/ iar predarea mea e definitivă
Isuse/ iată-mă/
valurile nu se mai văd
Ești Lumina în care mă voi înnoi
Amin

Tot ce Tu ai îngăduit

a fost spre zidirea sufletului meu
eu văd cărămizile de lut cum se așază cuminți
/una câte una/
într-o armonie desăvârșită
Domnul meu și Dumnezeul meu
cum intră Duhul Sfânt în templu
arzând ca o flacără
binecuvântare după binecuvântare

lumea e la o distanță imensă de mine
chiar dacă oamenii se foiesc de colo până colo
cu atâtea poveri în inimă
neînțelegând că lepădarea de sine și crucea
sunt obligatorii
prietenii ridică din umeri
când aud despre calea mea
crezându-mă scăpată de sub control
o făptură demnă de dispreț
oho! câtă bucurie vine Isus să-mi toarne în suflet
eu am un loc pregătit de El
într-un cer
absolut fantastic


Mi-e dor de Tata

cândva am plecat de acasă
mi-a dat un destin incomod/ evident/
o cruce de plumb
și mi-a zis să mă descurc în fața neputințelor
dictate de ADN-ul strămoșilor de aici
mă străduiesc din răsputeri să iubesc

oriunde merg
Eva/Adam/ șarpele
se zbenguie în nepăsare
nu-i așa/Tată/
din pricina lor inima mea
strigă la Tine să o cureți mai des
căci prin jertfa adusă de Tine
cu vreo 2000 de ani în urmă
ne-ai scăpat de poveri
e doar o chestiune de alegere
și atât

noi doar ne-am înfruptat fără merit
din carnea iubirii și a iertării

răbdarea Ta m-a pus pe gânduri
am rătăcit zeci de ani
M-ai iubit chiar și așa
când huleam numele Tău


Mărturie

într-o zi/ eu nu știu cum/ dar sunt
convinsă că Tu ai pus la cale totul/
am surzit/ de-a dreptul/ forfota lumii
intrase într-un cufăr vechi/ eram în grădina
aceea unde lupii și oile se joacă/ păsările
dorm pe spatele tigrului/ atunci am auzit
deslușit vocea Ta/

era primăvară/ și aici pe pământ/
scăpasem de frică/ de neînțelegere/ mă
înstrăinasem de blestemele multor
generații/ fără părinți/ fără frați/ fără
prieteni/ așa am reușit să îmi aud numele/
la început am crezut că visez
fiecare cu tunelul lui/ mi-am zis/

totul părea blocat în acea dimineață
nesfârșită de primăvară
apoi M-ai strigat din nou
cum îl strigai pe Samuel când slujea la Eli
el îți fusese promis de Ana/ dinainte de a
se naște/ dar eu/ oh! cu nenorocirea în
inimă/ ce puteai să faci cu mine/
nici astăzi nu știu de ce M-ai învățat atâtea
nu am avut nici un merit/
nici acum nu am/
doar că Tu cunoști mai bine drumul
pe care îl am
de străbătut până în brațele tale
Dumnezeule


Metanoia

omul de lângă mine
nu vorbea niciodată
stătea pe o bancă la soare
își mângâia genunchii
privea nepăsător

o scenă plictisitoare/ veți spune/
și nu vă contrazic/
dar într-o zi a venit un câine și l-a mușcat
sângele țâșnea din mâna lui pe trotuar
iar câinele îl lingea cu poftă

m-am speriat
dacă e visul meu/ mi-am zis/
atunci să leg rana/
când mi-am apropiat degetele de rănile lui
câinele s-a prefăcut în scrum
omul a început să mă strige pe nume
și cerul s-a deschis

aceeași scară de care vorbesc îngerii
picioarele mele tremură și acum


Mulțumesc

pentru că m-ai ridicat fără să am vreun merit
m-ai luat dintre oamenii care alergau în voia lor
și m-ai făcut ceva ce nu pot să explic
o făptură care poate vorbi cu Tine
în fiecare clipă

eram prăbușită în vale
nimic nu se mai lega în mintea mea
o față schimonosită de neînțelegeri
dar ai ajuns la timp
când îmi iubeam sfârșitul
mi-ai întins mâna
și pământul s-a cutremurat

în slăbiciunile mele ți-ai arătat puterea
a început să îmi strălucească fața
și inima s-au mplut de curaj
urcam pe Tabor
cu o viteză de neimaginat
la început mă împiedicam de pietre
apoi au dispărut

zeci de ani am crezut că eu fac totul singură
/ce minunați se cred oamenii/
acum te văd/ te cunosc/ îți slujesc
doar am aruncat acolo în vale
mantaua orbului
vindecat de Isus


Într-o noapte mi-ai trimis o hartă

un nume și un dar nou
eram pierdută prin vise
nu mai credeam că îți sunt de folos
eu am cerut insistent drumurile acestea
puterea/ lucrările ce la oameni sunt cu neputință/
apoi am înghițit în sec
uneori nu mă credeam vrednică
alteori speram că îți vei aminti

viața mea abia acum începe/ mi-am zis/
și îmi bătea inima de emoții
voi călători pentru a răspândi adevărul
până la sunetul trâmbiței
când cerul se va deschide
și lumina Ta ne va chema acasă

într-o noapte candela mea a primit uleiul veșniciei
îl așteptam cuprinsă de friguri
ca orice mireasă pregătită de nuntă
și numele meu s-a schimbat cu al Tău
iar cei care mă cunosc
nu înțeleg
de ce o femeie
de ce atât de mult
pentru că Tu dai cui vrei
cât vrei

lăudat să fii/ Doamne/

 

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Any Drăgoianu
Citește aici: Sunt Nero, legați-mă!, Dincolo de orice sfâșiere
Pe libris.ro: Any Drăgoianu

 

Copyright © 2024 Ana (Any) Drăgoianu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.