LILIANA POPA - CASE DIN GÎND

 

secol de singurătate

mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.

peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.

Odiseu

În dans albastru de valuri înspumate
cheamă și azi tritonii din grotele uitate
îl strigă nereide, Calipso fierbe ierburi
sirenele tot cântă
doar Odiseu mai trece
de acum îngîndurat
își crenelează visul
destinul a furat

Malta

Pescărușul uitat
Săgeți albe ce cad în mare
Se lasă purtate de vînt și de soare
Pescărușul apatic, însingurat
Desprins e de toate
În secolul învolburat
Pare departe și totuși aproape
Pe cine așteaptă printre stînci, printre șoapte


diseară, la teatru

actori vor fi patru
o fată, un preot
un pianist egolatru

adevăruri desprinse din iubiri și tăceri
la Masa Tăcerii, împletite de ieri

în amfiteatru
privitori
scriitori
compozitori
urmăritori
autori
jucători
lucrători
negustori
domnitori
creatori
conducători
vînzători
înșelători

Spectatori

privitori
risipitori
spectatori


Ceasul aruncat pe fereastră

am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
ușa de cristal
neterminatul bal
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp.

mă întorc mereu în casa uitată
să cînt la pianina dezacordată

degetele mele mîngîie tablouri
și uit să adaug motto-uri
mîinile mele respiră ecouri

omul cu inima de cristal pășește atent
Îndrăgostit îmi oferă un fragment
albastru timid și atent

cuvinte nespuse îmi așează în palme
motto-uri devenite sintagme
trandafirul alb e azi transparent
uitat pe consolă ca argument


captivă într-un vitraliu

nu vreau să-mi crească rădăcini
cînd teii somnul mi-au răpit
fior, descîntec profețit
știam că vii și ai venit

tot mai alerg prin fîn cosit
cu fluturii la asfințit

un mozaic de viață îndrăgostit
la marginea mileniului ivit
la marginea de veac
cu ghilotine care tac

pe fruntea mea
s-au adîncit tristeți fără cuvinte
tăcută moartea zămislea
descătușată liste și morminte

cîndva aveam o altă casă
cu vitralii prinse într-o rozasă
o pasăre captivă într-un vitraliu
țipăt ascuns într-un detaliu
cînd vîntul serii se strecoară
bate din aripi precum odinioară

doar cerul acum mă mai declină
limpede ca-n ziua de lumină

cînd poarta ai deschis-o doar cu șoapte
cuvintele tăcute
îmbobocite peste noapte
s-au clătinat corole desfăcute

răsfoiește-mă printre frunze în rochii verzi
să nu mă mai pierzi
cu ochii tăi blînzi
adînci, albaștrii, murmurînzi


Himerele lui Paciurea

iluzorii anotimpuri fără leac
ceasul de grație era certitudine
cînd știam că ce rațional e real
spirală acum
ceas de dizgrație și inaptitudine
aș vrea să mă trezesc în alt veac

voal iluzoriu întins peste lucruri
oameni și fum pretutindeni
iluzorii măști ale tămăduirii
iluzoriu necunoscut al nealcătuirii
și toate par așa de la facerea lumii
la desantul îmbrățișărilor ascunse

mileniul cel nou se strecoară
un giulgiu al morții ne măsoară
anii se întorc speriați înapoi
zboruri ucise în dimineți de război

au înflorit pomii și e tot iarnă
avem chipul himerelor lui Paciurea
și albastrul dorului himeric
al lui Sabin Bălașa

dar noi, noi sîntem construiți din iubire
și ne vom vindeca prin iubire

avem zborul în privire
chiar de am să pier
eu cred în viață
nu cred în moarte
lumina confuză ce le desparte
calcă pe drumul zilei
ascuns de aripa acvilei
pe muntele meu efemer
cu nopțile strînse-n cuvînt
chiar de am să pier
vreau să te cînt...


tremur de seară

aseară drumul fără întoarcere
stătea rezemat de un copac
cu auzul încordat.
știa cînd voi veni.

eu am trecut
cu tremur de seară
și nu m-am oprit

copacul acela,
jefuit de anotimpuri
între vis și somn
păstrează zîmbetul unui copil
făclie
în palmele sufletului

îmi curge timpul povestit

Pe o terasa după ploaie
Trec oameni
Trec culori
Trec viori
Doi nori au rămas
Singuri
Departe de lume
Din ce în ce mai putina lume......


Prin Cișmigiu, fără umbrelă

Azi-noapte, lîngă Conservator
au murit cîțiva copaci
obișnuiți de un secol
cu sunetele ploii
picătură cu picătură.

Thanatos
a tăiat o frunză din părul sălciilor
și curg ca un strigăt
pletele sălciilor
cu bruma sîngerie ce mi-a rămas
să colorez dimineață cerul

Copacii au murit
învâțând liniștea dintîi
mîngâiați de picăturile ploii

Doar cîinii nimănui îi privesc trist
simt ei că n-or să se mai vadă
dar în gînd le mulțumesc pentru
umbra trecutelor veri
Cîinii nimănui...

Și păsările cerului
le mai păstrează amintirile

Adieri cu frunze și muguri
fără zbor, fără cântec
cu mîinile goale
cu privirile goale
Sub cupola de tăcută a lumii


Anamneză

Castelul mi l-am construit departe
De țărm, de naufragii și de nereide,
Pe stânca albă alge moarte
Ce mușchiul verde îl pot ucide.
În porți îmi bate timpul desfrunzit
Se uită peste umăr vanitos
Vrea să doboare ziduri, mânios
Dar mușchiul ce mă îmbracă a înflorit.


Drumul dintre nori

Eu am crescut odată
cu ciutele, cu florile de colț...
Stelele mele n-au căzut în mare,
îmi arata și astăzi calea.
Seara, copacii stau la sfat
îi aud murmurând
când tace vântul.
La asfințit umbrele copacilor
se alungesc încet, pe raccourci-uri de alabastru
să atingă zidul de piatră.
Nu pot să calc peste umbra lor,
le înconjur cu privirea.
Mâinile mele îndrăgostite
dezmiardă norul cu margini de zăpadă.
Noaptea voi ninge peste tine,
peste fruntea ta
și pașii te vor aduce la mine, în pădure.
Pe sub cetini, printre stânci
dansează hâdul Pan,
cel cu alai ales...
Mai alerg și acum
printre nori, printre erori.
Dar mă opresc mereu pe cea mai înaltă culme, cu ciutele..


adagio în balet clasic

timpul s-a înscris într-un cerc
sau într-o tiara
pe care și-o scoate uneori
să mângâie safirele amintirilor
cînd aude stropii rătăciți
de vântul neregăsit
în sufletul de poet fără anotimpuri,
sub cetina norilor
dezamăgiți și desculți.
doarme puțin
după model bizantin
sau florentin
abia trezit,
își zornăie diamantele coroanei.
de ce nu crezi ființă de alabastru
în rostirea mea neblândă
timpul e soare senin
și aprigă furtună
ce-ncunună al nostru zenit
noi toți sântem anonimi
nu vezi frunza plăpândă
căzând pe caldarâm,
nu vezi cum ne frângem privirile în finit
cînd clipa de viață e un infinit?
doamnă a nostalgiilor
privesc în ochii tăi o lacrimă
rezemată în ziua albă
de ce nu pui un zâmbet
în palma pentru sărut
de ce nu închizi amarul
într-o cupă de iubiri
să urc prin depărtările timpului
treptele de vis
argintate, sticloase
încrustate cu arpegii
ce nu se mai sfârșesc
o să mă găsești
în căușul palmei
alb, translucid.
la porțile timpului
paznicul încremenit
își zornăie cătușele.

Un joc de anul trecut,
îți amintești?


Escapism
(uneori uit să dorm)

Flora o aduce pe Venus la țărm
într-o scoică
și scoica începe să cînte
în secolul care a uitat să respire
și peștii să tacă
într-o zi cenușie de noiembrie
un nor albastru
trimite o rază
printre degetele lui străvezii
și raza mi se strecoară printre degete
îmi pătrunde în piele
ca gândul ce alungă norii
uneori uit să dorm
în farul meu cu o singură lumină
în răstimpuri ascult neliniștea
uneori uit să dorm
și mă întîlnesc cu mine
lîngă farul singuratic
diminețile vin neliniștite
ca păsările în furtună
și eu le mîngîi aripile
se face seară
și trebuie să ajung la far
altfel
îmi voi uita iar visele


Casa din gînd

schiez mereu
pe zăpada copilăriei
uneori mă întorc acasă
în casa din gând

mai trec pe strada mea
cu ochii închiși.
nu mai îndrăznesc să-i deschid
pe de-a întregul....
nu te mai aud decât noaptea.

aseară, la capătul străzii îngândurate
am zărit-o pe bunica închinându-se,
uitase numărul casei noastre....
tîrziu și-a amintit
un zîmbet cald s-a oglindit
în seninul din fereastră.

o să-ți trimit scrisori,
gînduri de pe stradă...


Citește mai multe poezii aici: Luna nu intră niciodată pe fereastră, Secol de singurătate, Ordinea sufletului

Copyright © 2023 Liliana Popa
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.