LILIANA POPA - ORDINEA SUFLETULUI

cariatidă

cu obrajii limpeziți de rouă
cu palmele întinse amîndouă
făcînd la ceas tîrziu
și rugul și popasul
cu pas cuminte, alegîndu-mi pasul
ți-am dăruit aseară
sărutul ce ucide
potirul brumelor din vară
melosul visărilor de taină
nectar și-o dulce otravă
nu te anina
de privirea-mi suavă
între brațele-mi de marmură albă
înveșmîntate în petalele de nalbă
cariatidă sînt
sub arhitravă

metamorfoze

modelează-mă cu privirea
cu mîini fierbinți
cu degetele tale prelungi
cu inima ta dantescă

rotunjește-mi marmura umerilor
cu ochi de întuneric
ce mă îmbracă în lumină

cînd seara cade,
în arcade.

de la facerea lumii cineva a închis eternitatea într-un cerc

cred că de la facerea lumii
cineva a închis eternitatea
într-un cerc
într-o indiferență cît un munte
sau într-o frunză
vremuind prin uitarea unui secol bolnav
cînd a fugit
am întîlnit-o acolo unde nu a reușit să mai stea
ațipită lîngă un copac
uitată într-o liniște
uitîndu-ne una în cealaltă
m-a întrebat ce vise mai are lumea
i-am spus că femeile au visele lor
și copiii au visele lor
și poeții au visurile lor
și cuvintele lor
unii visează că se adaptează
unei neîndurătoare ordini mondiale
sau altor religii
eu visez
sau îngenunchez
sub copacul acela
marama mi-aș întinde
cu frunzele adunate-n palmă
să le răsfir, să le cuprind
să le aud șoptind în somn
să mă trezesc din vis
cu foșnetul înfășurat pe glezne
sub cerul fumuit al toamnei

mi-am lăsat sandalele la marginea mării

mîine am să plec
din orașul în miniatură

străzile trăiesc printre cuburi
păstrează amintiri
din punctul meu de vedere
devin tablouri în culori de apă
sub batista lunatecă de norilor

și vîntul amestecă culorile
și rîde, rîde mereu
pe întuneric

doar în fața îndrăgostiților
se mai oprește
nu le poate șterge culorile
cuvintele

mi-am lăsat sandalele la marginea mării
sau a depărtării

spațiul a devenit îngust
existențele se pierd
realitatea asta nu e a mea
lumea nu mai e repetabilă
mîngîierile rămîn neterminate
rămîn deschise precum rănile

atîtea schimbări în lume

lumii ăsteia nu i-a păsat niciodată de mine
pe cine să mai aștept la țărmul mării

o primordialitate
unde durerea poate deveni bucurie
și strigătul adevăr

tremur de seară

aseară drumul fără întoarcere
stătea rezemat de un copac
cu auzul încordat
știa cînd voi veni
eu am trecut
cu tremur de seară
și nu m-am oprit
copacul acela,
jefuit de anotimpuri
între vis și somn
păstrează zîmbetul unui copil
făclie
în palmele sufletului
spre colțul unde mai sînt fluturi albi
îmi curge timpul povestit
luîndu-și zborul dintre daruri

Albastre

De pe crestele albastre coboară seara
Să-mi rotunjească umerii de piatră
Şi braţele şi vina neiertată,
De prin păduri se aude vioara
Şi vîntul ce aleargă prin corzile de crengi.
De pe crestele albastre coboară şi noaptea
Pe genunchii mei să își facă culcuş
Şi vîntul adoarme pe creanga arcuş
Şi-ţi picură cînturi şi şoapta...

Pe genele mele albastre adorm
Poveştile pereche, neştiute, rătăcite.
Culese de pe străzile înguste
Ce seara în amurgse aud şoptite.
Dimineaţa, din ceaţă uşoară, din clar-obscur,
Lumina de jur - împrejur mă înconjoară,
Se înălţâ din abur de munte spre înalt, nefirească,
Şi îmi lasă o floare de colţ pe tîmpla mea albastră.

(Bușteni, 2015)

Stîlpul curbat de lângă casă

De ce îţi risipeşti iubirea
La naştere, trei stropi de rouă ai primit.
Cuvinte negăsite de găsit
De limpezit sau de murit
De ce îţi risipeşti iubirea
Cuvintele tale au îmbrăcat
Şi stîlpul curbat de lângă casă
Într-o cascadă fără de păcat
Ofranda ta, cu vorbă aleasă.
Stâlpul meu are frunze de tei şi de acant
De lemn, de marmură şi piatră,
Ce înfloreşte, rug îndrăgostit
Vrăjit de muza delicată

Ordinea sufletului

Se va însera în curând
și iar mă voi adânci în stele
mi-au plecat prietenii
sfâșiați de îndoială
să caute o țară
în care așteptările
nu mai stau la coadă degeaba
Eu mai am timp
noaptea își toarce jarul mocnit
veghez singurătatea din jur
mă situez în devans
Când se strică ordinea sufletului
aduni lumina ce ți-a mai rămas
Și o păstrezi în suflet
dar obligatoriu și în ochi.
căci fiecare suflet are pașii lui
cu propriul mers
de-a lungul țărmurilor
lângă somnul mării
Gânduri în gri?
în alb și negru?
prea multe colțuri gri
pulbere cenușie ce
biciuie pământul....
în mileniu III gândurile
sânt tot în culori
cu sau fără voia cuiva.
Vor să își facă loc
într-o împărăție
unde grădinile, casele, oamenii
au o singură culoare!
Mă îndrept spre apus,
mereu spre lumină,
e nevoie de orizonturi limpezi
să poț să respir
acum trebuie să ne grăbim toți trei
Lumina
își apleacă fruntea
spre cealaltă parte a Pământului.

Citește mai multe poezii aici: Luna nu intră niciodată pe fereastră, Secol de singurătate, Case din gînd

 

Copyright © 2021 Liliana Popa
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.