ROBERT VLADU - POEZII

 

*

eu te aud Părinte când cerul scuipă trăsnet
în grija nemiloasă aud cum calci pe nori
te văd cum zbori în vultur și tremuri printre foșnet
gust lacrimile tale ce transpiră pe flori

eu Mamă te miros pe-un câmp iubit de ploaie
în focul ce naști zile și fumegă trecutul
războaie te aud cum seci după schimbare
în vântul ce vorbește mai clar decât cuvântul

iar dincolo de garduri te joacă pe morminte
Copile când te chem să nu te uiți în spate
fără de tot ce este Te am doar pentru mine
în ziua ce nu trece și-n inima ce bate


*

l-am văzut pierdut în mulțime
în spatele lui trenul
cu telefonul la ureche dar nu în poziție de apel
cu bastonul căutător de metale croiește un drum nevăzut
doamne să-l ajute cineva cum puteți trece așa pe lângă el
el atât de firesc pășește ușor și sigur
de parcă ar face o farsă mulțimii la camera ascunsă
coboară telefonul de la ureche apoi iar îl ridică
simt deja o nesiguranță aș vrea să aud ce aude și el
continui să privesc ce încă nu înțeleg
din celălalt colț al gării din mușuroiul absent
se apropie aceiași ochelari, același baston
telefonul este diferit are husă roz
cele două constante se apropie tandru neștiind încotro
un miros apoi un râset și o ușurare îmbrățișare
te iubesc unde ai fost
nu ne-am mai văzut demult


*

frumoasă doamnă Vina ce zâmbete împarte
curtată de atâți cât nu-i cuprinde lumea
fidelă orișicui cu lanțuri reci și calde
pe gustul nimănui legată noaptea ziua

la orice pas un spin un ciob chibrit și ac
ea strânge în buchet de nuntă să-l gătească
și văduvă s-o lași tu tot amâni de-un veac
altarul ne așteaptă să o luăm de mireasă

ca în palatul nostru atât de gol de noi
ea singură dansează și nouă ne e greu
când râdem ca un plâns și ne îmbrăcăm în goi
când toți avem dreptate nebun e Dumnezeu


*

ca două închisori sunt trupurile noastre
și printre ele zboară gingașe porumbițe
ce poartă în cioc răvașe cu multe doruri arse
uitate printre valuri reci și îndesate în sticle

pe holurile străvezi de-o parte și de alta
atârnă peste veacuri portrete îmbufnate
privesc la cei din față trăiesc acum în arta
a nu-i avea pe dragi chiar și după moarte

ce dulce e minciuna când vrea un adevăr
dar sunt niște străini când lumea îi împarte
ne îndrăgim absenți ca viermii unui măr
cum Mâine e de Ieri iar Astăzi îi desparte


*

coadă la pâine
nu e vineri și nici întunecat afară
în stația de autobuz porumbeii se bat pe locuri
suflete din purgatoriu așteaptă să cumpere trupul Domnului african
e cea mai ciudată zi nimeni nu se grăbește
la capătul cozii de șarpe unul dintre solzi îmi lucește special
ies din rând și o privesc ea se uită în jos
nu e de vârsta mea mă gândesc
mai bine mă întorc pe locul meu
dar azi nimeni nu se grăbește
privesc în piept ceva lucește plastifiat
nu este o broșă nici o medalie
pare o icoană de plastic agățată bine de geaca de fâș
nu e nicio iconiță primită prin poștă
un motociclist pe armăsarul lui zâmbește trist din poză
se aude un sunet agitat de roți
dintr-o dată foamea dispare
ea pleacă



Mai multe poezii și profilul autorului aici: Robert Vladu
Citește aici: Robert Vladu – Așteptări

Copyright © 2023 Robert Vladu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.