MARIANA DIDU - ANTITEZE

 

Poezii din volumul “Antiteze” (editura Contrafort, Craiova, 2018):


Dă-mi să beau din apa vie a poeziei

Înfășoară-te
în jurul meu, dragoste
cu linii de lumini magice
și fulgere din ceruri şi deznădejdi
descarcă-mi în inimă
adu-mi din apa vie a poeziei
și dă-mi să beau ca să trăiesc
pe firul adevărului iubesc
nici moartea
nu e mai puternică
decât răsăriturile
din sângele nostru
şi decât dumnezeiescul
dragostei noastre
nici mereu depărtările
nu pot scrijelii
miezul credinței
fiindcă spațiul iubirii
dintre lumile noastre
e fără de cuprindere
și e doar al nostru
vorbește în enigme
inimii mele
cheamă soarele, stelele
luna și anotimpurile
și bunătate și înțelepciune
pe toate, toarnă-mi-le
în cupa cu sânge
a poeziei tale și zi-mi
că dragostea noastră
nu e strigăt reverberat
în genuni, nici agonie
ci blestem și cântec
neștiut din alte lumi.

Antiteze 3

Inteligență, fatum și apoi resemnare
Realitate ce se vrea triumfătoare
Deși concretul nu semnifică nimic
Gândiri înalte ce renunță la iluzii
Șiretlic, drame intelectuale, perfuzii
Imagini ce nu au rațiune, confuzii
Lume neinteligibilă, arta un nimic
Teatrul absurdului, comic și tragic
Artiștii dincolo sau dincoace de ei
Din disperare, deșertăciuni, nevoi
Paradoxuri, rinoceri, delir în trei
Metamorfoze, nunți de muște, zeu
Diavolul se crede triumfător, nu Dumnezeu
Pasiuni efemere, torturi, dispreț față de zei
Și târfe în respect, și chinuri și nevoi.
Conștientizări lucide, blestem, nenuntiri
Lipsă de sens, absurdul propriei nefericiri
A lumii, destine de sisifi, iluzii, neîmpliniri.


Poema părului magic

Precum era părul
ierbii și al pământului
așa îi era părul ei
magic și îi era trupul
ele îi făceau modulându-se
ușor, numai ape
și tot așa de frumoase
îi erau și cugetul
și sufletul de dor
la fel ca cele ale
înțelepților lumii
părul ei avea
prelungiri
de mănunchi de nervi
și tentacule, de energii
electromagnetice
unii auziseră
că din părul lung
îi curgeau poveștile
una după alta
cum Șeherezadei, fata vizirului
îi juca părul
seducător, ca iarba
și ca mirarea
noapte de noapte
într-o nouă poveste
și-ntr-un alt decor
precum era părul
ierbii și al pământului
așa îi era părul ei magic


Cântec - blues

Nopți în saten alb, mirare
miere amară de tainică floare
frumusețea din ochii ei
lăsând urme de daltă în inimă
ratare a unui zeu-paiață
flux și reflux, lumină- undă
reflexia visului unic- oglindă
sens în ontosul clipei-ea
lăsa în mine un gol imens
inutilitatea oricărui sens
balans, transfuzii de sânge
de la bujori, etern conflict
prusac în priviri de ierburi crude
și griul dantelat cu movul regal
o sută de lucruri diferite
în formatul de zbor al unei clipe
magnolie rămasă în timp, stea
blestemată muzică rămasă în inimă
etern cântec- blues în viața mea.


Și Ahile a murit

Gloria e deșertăciune, trăiască gloria !
Paris a luptat pentru dragoste
Era în mintea mea războiul cel mai sfânt
Au ars pe rug dragostile
Dar Penelopa numai pe Ulise l-a așteptat
Noaptea vedea chipurile celor învinși
Am fost născută pentru războiul acesta
Troia a murit, dar nu s-a predat.
Am văzut clipa asta în sufletul meu
Niciodată n-am sărutat mâinile dușmanului laș
Sufletul nu-mi este pregătit pentru luntraș
Într-o viață de război, poezia m-a născut
Și iubirea ta mi-a fost liniște și mi-a fost scut
Toți au crezut că am căzut ca grâul de toamnă
În bătaia combinei și a păcatului firii
Cuvântul era singura ofrandă
A poetului adusă zeiței din panteonul iubirii.


Troia nu va fi cucerită

A existat o vreme când s-a crezut
că Troia va fi cucerită
prin șiretlicuri, prin iscusință
sau prin asediu
sufletul ei nu se predă
mai degrabă plânge un ocean
Troia rămâne o fata morgana
la fel de ademenitoare
dar la fel de depărtată
acest gust al raiului
atât de adânc, atât de adevărat
il intuia și vicleanul Ulise
că se află doar acolo
unde pământul este tânăr
și aerul este dulce
iar munții sărută cerul
în marea de dincolo
este gustul raiului
până la sfârșitul timpului
dar este un vis care i se refuză
iar Ulise rămâne un neinițiat
al cărui cal e depășit istoric.


Canon

Tăciune nestins al pizmei
jarul poftelor trupești
cu sălaș în raiul, iadul
și-n purgatoriul lumesc
sau aflat la gura sobei
poți ucide, -aduce viață
perverti și fascina
cum mă mistuie, subjugă
dorul ei și dragostea
foc divin, dumnezeiesc
am o dragă, ard, iubesc
sufletul mi- e rug de sus
nemurirea-i nimb, cenușă
astăzi patima lui Phoenix
mâine, crucea lui Iisus
mi-ești păcat universal
logostea și lună plină
sânge însetat de neodihnă
dărâmări pe dinăuntru
canon întregind cuvântul.


Sunt cea mai frumoasă iluzie

cântă-mă azi, tocmai azi
cu cel mai frumos cântec de slavă
s-a-ntâmplat să fiu eu lumea ta dragă
înaltă și în nesfârșită iubire
sunt cea mai frumoasă iluzie
deși nu m-ai văzut niciodată
- culoare a florii soarelui aruncată -
în scrierea ta cu intarsii de fildeș
furat pe veci zadarnic de frumusețea-mi chipului
de cerul larg și policrom al curcubeului,
azvârle harfa și cântă-mi ca un trubadur
înnebunit de farmec și părelnic și lumesc
coapsele-mi de fildeș modelate dumnezeiesc
și spune-mi teiubescurile până -n zori
sunt ultimul tău mare și hoinar dor
în stihuri clasice să îl nemurești.


Ochii mei vor visa mereu infinitul

Mintea mea înstelată
este un copac astral în mare
răspândește semințe
în infinitul lunar
încinge pământul
ce cheamă în așteptare ploaia
să mângâie cerbii și căprioarele,
în răsărit radiază
mirosuri de rut de cerbi.
în lumina dimineții
ies stelele din ciuturi de vis
să găsească drumul
către pământul promis.
pereții minții nu cad niciodată
șira spinării e înstelată,
păsări cântătoare
stau în fereastra mea curbată
durerea și fericirea
vin la mine deodată
până când stelele vor arde
ochii mei vor visa infinitul
chiar dacă lumea ridică
în aer cenușă și piatră, iubire
voi lua bilet pentru lumea
care-mi aparține.


Inimă cu pasăre

O pasăre galbenă a intrat odată
prin fereastra chipului meu
a încercat să iasă bătând în geam
și nu mai găsea ieșirea
– căci se lovea de sticlă mereu –
s-a așezat apoi să se odihnească
a invadat-o frumosul și a iubit
a încercat din nou și n-a mai ieșit.
s-a ridicat înspre cerul inimii mele
(un șir de eternități de jos în sus),
intra în împărăția cerurilor și ieșea
ca un dans alb rotindu-se mereu,
era de fapt pasărea-jucărie a lui Dumnezeu
care cânta în inima mea.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mariana Didu
Citește aici: Femeia, ca o carte rară


Copyright © 2023 Mariana Didu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.