SEBASTIAN DRĂGAN - CINE-S EU

 

Apocrifă

                      (o poemă apotemă şi fonemă)

Înlăuntrul tău e afară!
Carnal şi grunjos ca o rocă lunară
Fierbinte şi rece
ca o cireaşă amară
Înlăuntrul tău e afară!
Uneori neted ca blana unei pisici astrale
Alteori umed ca roua pământului nesătul să o soarbă
şi aromat ca o mare oarbă
Pe care pescăruşii o poartă
pe aripi
Când vor să o strivească de cer
Da, înlăuntrul tău e afară
Ca un trup de sfoară uşoară
Împletit din râsul tău rostogolit
pe care-l cuprind de grumaz
Şi îl leg de glezna nopții
Când te pătrund
amețit
de plinătatea
goliciunii arzânde,
a minunii rotunde
Străpung
Înlăuntrul tău e afară!
Doar dragostea mea te ridică
doar iubirea mea te ascute
atunci când tăişul
acum când suişul
coboară

Ivanhoe

Când alunecam pe burtă,
îmbrățișând balustrada
de roșu scrijelit a scării
blocul cu 4 etaje părea mai mic iar eu
doar pe șaua acelui cal eram întreg,
cu pantalonii scurți tociți și sandalele largi de atâtea
cruciade purtate
i-am spus tatei fă-mi un scut la uzina aia a ta, o sabie vreau ca-n ivanhoe,
că de arc m-am ocupat singur din lemnul de alun cioplit cu briceagul
în spatele școlii, în Salcâmi, acolo unde vânam
nu iepuri și căprioare, nu pisici sălbatice
ci zâmbetul înnebunitor al Corinei de vizavi,
da, tată, fă-mi o sabie și o lance și un scut
coiful cu vizieră l-am meșterit din carton
și l-am pictat în acuarelă de zici că-i din bronzul cel mai bun
dacă mi le aduci astăzi jur că mâine voi fi cavalerul
de pe coperta cărții, ăla pe care-l văd în fiecare zi
că-l porți după tine la masă, în dormitor, la baie,
când mama-ți strigă ascuțit vorbesc singură
lasă cartea aia că nu auzi nimic din ce spun
pe Corina am s-o prind și surprind pe scări,
coborând-lunecând pe calul meu în buiestru
am s-o lovesc ușor cu vârful sandalei, ca din greșeală
și ea o să mă certe în glumă, zâmbind
puștiule ai grijă că te lovești
și mă va mângâia pe cap și pe obraji mă va săruta în fugă
lăsându-mi parfumul de frezie și urma de ruj cu aromă de fragi
atât cât să-mi ajungă
atât cât să-mi țină
până la următoarea aventură
precis până mâine
și tata-mi făcu scut
sabia am încropit-o și lancea
zâmbetul corinesc să-l asmut
numai parfumul
să-l rup
de prezent
în trecut

La più bella del mondo

Sssst! Fă linişte, fă, fato!
Că ne aude dragostea
cum ne furişăm
pâş-pâş
S-o înhățăm cu harcanul
S-o terfelim prin tină
şi s-o beştelim cum ştim mai bine
cu mângâieri necurate şi pofte nestinse în dorințe.
Mucles!
Că ne cuprinde neştiința iubirii
O clipă
Ştirbăşi hâdă,
ne râde-n fețe
şi tăcerea se rupe în zdrențe de vorbe lunguiețe, deştepte
ca nişte cuvinte bete
E cerşetoare de umilință
lumina ce se răsfrânge în spete
De unde jumulite aripi se-ntind
pe-ndelete
Dacă furi asfințitul c-o buză de lună pe limba topită a soarelui
Poate ne ridicăm din noi
şi lustruim răsăritul cu sulițe
din tije lungi de păpădii
Să ne pregustăm
c-o gură furată
Până ne coacem
de-atâta frământare
telurică
În aşteptareşi frig.

Zdrențuit

Atunci fără să cer am căzut în cer.
Zdrențuit.
Te cuprind cu privirea adânc
până când acele genelor încep să te țeasă petic cu petic
Ici-colo, încotrova
scame albe de nori se lipesc de albastru
să-mi aducă aminte de plapuma îndesată cu lână
pe care mama o rostogolea peste mine
când mă culcam
în iernile hulpave
în care frigul era
un cub fierbinte sub piele
La o margine
pământul s-a trezit
șiînfulecă prăjini de rai.
E dimineață. Îngerii stau cuminți
zburând la punct fix.
Doar Dumnezeu picotește
pe-o țandără de răsărit
Stă așa, aburcat pe-o
urmă
și-și bălăbăne picioarele
a lehamite
Strivește soarele
damblagit de cumulonimbuşi,
între arătător și degetul mare
privește sașiu
când mă iartă.

cine-s eu

Ș-apoi, chiar… cine-s eu, ca să te privesc așa, hămesit, netrebnico, netrebuincioaso, ticăloaso când mă-ncălzești cu alungirea de lumină crudă și udă a irișilor, pe sub gene, ba a păcat, ba a rugă, deci, spune-mi, cine-s eu, te pomenești c-oi fi zeu, locvace ateu sau doar un pârdalnic, amarnic și zânatec de-i zici derbedeu ?
Pe silueta-ți prelungă, pe umbră, va să-ți curgă ca o taină, zvârlugă, o lungă
și caldă iubire buimacă, așezând, ca o glugă pe creștet și umeri, obsesii și frici de singurătate, sfârtecate de săruturi amare.
Pe urmă, chiar, cine-s eu? să te cuprind în gând cu menghina tăcerii, ca o haină prea strâmtă pe pieptul tău, sufocând cu strânsoarea de vânător în haită, sânii tăi grăbiți să mi se fâțâie-n palme cuprinzătoare, sânii tăi transpirați pe la colțuri, gâfâiți și sălbatici,
spune dar, cine-s eu, să te cânt mereu a-ntrebare mirare ?!
Răspunde-mi cu ochii, c-o răsuflare, c-o primă și ultimă încătușare de rouă în soare.
Poate c-așa nu mai doare.

Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Sebastian Drăgan

Copyright © 2021 Sebastian Drăgan
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.