VASILE DAN MARCHIȘ - URCÂND GOLGOTA

 

Normă

Urcând Golgota
am căzut a treia oară
ducând crucea ţării,
în timp ce la dreapta mea
Mântuitorul nostru Iisus Hristos
urcând şi el
dar de această dată ca turist
şi scriind versuri despre
istoria acestui deal
a căzut lângă mine,
nu silit de povara drumului
ci a metaforelor...
Atunci Domnul Iisus Hristos
a făcut cu mine schimb de experienţă...
A luat el crucea...
Iar eu îi continuu poezia...

După câteva momente,
în cel mai imprevizibil mod
m-a împresurat
stăpâna peste tot ce s-a scris și se
scrie - Muza.
Atunci am dat onorul acesteia, din creion
și murmurând descumpănit:
”Imensitatea ta...!”
Muza îmi glăsuiește:
Unde ai rămas de Mântuitorul nostru Iisus Hristos?
Doar scrii?”
Este prima pauză
pe care mi-o provoacă muza, legat de poezie...
Însă fug și apuc din nou crucea și scriu...
Cad scriind...
Scriu căzând a nu știu câta oară
sub crucea țării...
Nu mai am pe ce să-mi înalț piciorul...
Ce înalt e Golgota și cerul e atât de jos...
Dar nu-l mai văd pe Iisus Hristos!
”Ce stai, meditând în sec la Iisus,
îmi cuvântă muza!
Continuă și scrie!

Sprijin suprem

Nu te simți stingherit
și prin aspectul că sufletul tău e doar unul
deoarece e unic în felul lui!
Dacă ai putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau două din ele
să însuflețești scaunul static sau cel mobil
ori cârja care te-au sprijinit
în singurătatea,osteneala și durerea ta,
doar acestea vor simți în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva!

Regina mea

Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
”Regina mea…!”
Muza m-a abordat astfel:
”Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!

Copilașul regăsit

Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă
precum experimentele în laborator
de parcă astfel Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă,fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire...
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice...
Copilașul a căzut o dată în zăpadă...
Apoi încă o dată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: ”Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat
dar sunt toate de zăpadă...!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența...
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui...
”Dragul meu ești teafăr?”
Copilașul lăcrimând puțin, a spus:
”Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă...”

Seism

Fără concordanță cu logica,
în regim de diabolică fantezie
pământul își propagă vibrațiile
ca o răzbunare
pentru cei ce n-au îngropat ca punct de reper
eroii în sanctuare.
Închipuind o bizară superstiție
și o premoniție
prin care
doar dă idei de a răspunde la unele ghicitori barbare,
neputând reda un gând pașnic, un joc,
această mișcare seismică este nepăsarea
ajunsă la soroc.
Pentru prima dată mă izbește muza ca un arbitru,
fără să știu ce vrea să-mi inspecteze concret:
Poezia sau fuga.
Cum să mă prezint acum în fața muzei
fără noimă, fără temei, fără rând?
Alergător sau scriitor?
Scriu parcă mă pregătesc să fug…
Fug deoarece nu am timp să scriu stând…
Icoane, suvenire și alte obiecte de cult căzând
par elemente vandalizate de atei, de nebuni
lângă care nu-i spațiu nici timp
să adresezi laude, binecuvântări și rugăciuni.
În vreme ce îmi controlam cu pixul
poziția și fizionomia,
adică scriind
convins că doar scrierea mea continuă
este virgula credibilă
între mine și lucrurile neînsuflețite.
muza îmi dă impuls astfel:
”Fugi, că acum nu te pune nimeni să scrii!”
Nu mai apuc să gândesc nimic.
De fapt în acest sens muza în premieră absolută
îmi dă de înțeles că
nu mai trebuie să-mi folosesc mintea, ideile, gândurile
ci doar picioarele.
Muza chiar îmi oferă drept recompensă speranța
rostind:
”Fugi, să ai unde scrie!”
Ce consolare stranie din partea muzei pentru un poet!
Iau arhaismele, chiar și neologismele
de pe lista de rezervă a gramaticii
de parcă le pun la pariu, la jocuri cu camătă ,
și scoțând de sub restricție toate mirările,
prin fuga ce pare o probă,
o pregătire de unul singur pentru finala de fugă
din calea cutremurelor.
Incredibil cum voi fugi atunci în doi
sau cu mai mulți…
Fug spre locul unde mâinile grădinăreselor
și a florăreselor
nu sunt încă afectate de porii urticari a urzicilor,
de ghimpii trandafirilor
și de iubirile înșelătoare a maratoniștilor.
Îngân valabilitatea compromisă a acestui loc
de care fug precum cercetătorii-inventatori demoralizați
ce doresc să-și trăiască individual prin invențiile lor
teama de viață, de iubire, de moarte…
Fuga mea simbolizează canonul istoriei cronometrelor.
Muza mă cronometrează dumnezeiește.
Sprintez prin instinctual antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății
având cel mai scurt timp și spațiu la dispoziție
cât să mă pun pentru deosebire
drept virgulă vie,
între dărâmături și poezie
Pământul își descarcă prin vibrații nebunia
orgoliul și fantezia
cutremurând până și altarele,
dând peste cap binecuvântările,
dezlegările de orice fel,
canoanele și complimentele,
amestecând ritualurile cu viciile,
datinile cu fanteziile,
serenadele cu bocetele,
făcându-ne să ne întrebăm dacă este eficientă fuga
și ruga, când este implementată afirmația:
”Dinte pentru dinte”
Cu toate acestea, nu-l vor lua pe Dumnezeu minunile înainte
Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență,
nici nu va salva nimic de fală
sau din alte percepții nemotivate,
în locul meu.
Cu instinctul antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății,
încerc să salvez ce se poate,
cu brațele zămislite din căința cuplului de lideri
care i-a înrobit pe tineri...
Și mă reped spre vietatea mea de companie
încă vie,
o înaripată fermecată
care nu pasăre ce cântă părea
ci un interzis colindător
cu dor...
Cum mima un ton dat ca de un vestit dirijor,
zburătoarea părea că nu vrea să cânte în mod păsăresc
ci să colinde într-un fel distinct, liber,
omenesc.
După ce și-a dat drumul la glas
într-un dumnezeiesc și unic stil
m-am convins că atunci am ascultat pentru ultima dată
o colindă în regim de tril...
Of, pământule, căiește-te să știm ce binecuvântăm!
Of, pământule, căiește-te să nu te îngânăm
ca păsările care se întrec una pe alta, zburând,
migrând...

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Vasile Dan Marchiș
Citește aici: Vasile Dan Marchiș - Nu ajung cuvintele

Copyright © 2020 Vasile Dan Marchiș
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.