OLIVIA CĂLIN

 

păsări pe fundal negru

Am o furtună de praf pe umeri/urlă un om în scara blocului
de parcă cineva a murit

cel mai trist e să mori singur într-o cameră de hotel
de pe bulevardul republicii

eu mă simt nemuritoare. Moartea nu există
atunci când tragi
aer ritmic în piept
până nu mai simți durerea din palme. Mângâi
păsările de pe fundalul tău negru
știu că pictezi în fiecare după-amiază

Trăiesc
doar pe un fundal negru:mă înalț
undeva mai sus de blocuri și de mucegai
undeva mai sus de stâlpi de curent și de acoperișuri
îmi proiectez mereu inima undeva pe cer

Pot spune că
exist pe o pânză lăsată în pod.
vopseaua roșie nu este prea diferită de
sângele care îmi aleargă prin vene.

neoanele de la intrarea în dispensar se zbat epileptic. Am cusut un nod
în gâtul tău//
neoanele se zbat acum pe sub pleoapele tale

stăm pe asfaltul dur & uscat & batem din palme în fața dezastrului sentimental

ne-am izolat fonic în propriul torace comun
pentru că ne e frică de tot ce e real
ca o despărțire iminentă & ca un tren care oricum tot pleacă din gară

dezgustul este sentimentul care se formează atunci când
vezi&simți prea mult

am descusut nodul din gâtul tău odată ce am deschis
un ochi din piept//nu mai sunt un mister
iar asta naște acel dezgust în tine
iar asta naște acea frică de neexplicat în mine

ne-am descusut unul de altul în gară. Afară bate vântul
iar neoanele de la intrarea în dispensar încă se zbat epileptic
în lipsa ta

este sâmbătă și familiile fericite zâmbesc anost în poze

apa clocotește în ibric și eu îmi număr firele de păr
din fiecare sprânceană obsesiv
în fiecare gaură de sprânceană există câte o poveste
în fiecare linie din irisul meu există câte o lacrimă
și așa mai departe

toate cărțile din casă se citesc singure în timp ce
îmi sucesc gâtul după amintiri
nesărate
mi-aș scoate un ochi și l-aș plimba prin palme: antistres
ca un ceai de mușețel pe care ți-l torni în păr

este sâmbătă și familiile fericite zâmbesc anost în poze
în timp ce eu țin aparatul în mâini
ochii mei plimbându-se pe linia fină dintre asfalt și bloc//am nevoie de
un loc unde pot să mă trântesc de pereți
în liniște pură&dezolantă

bateria aparatului s-a descărcat

amurg aurit

s-au adâncit gropile de pe stradă așa cum s-au format ridurile vecinei
de sub mine/spală cu lacrimi tricouri le așează simetric pe ață
când bate vântul zici că sunt steaguri parcă

se așează apusul pe tricourile negre ale vecinei ca aurul topit scurs
pe stradă în timpul zilei aurul se topește sub roți de mașini
cu aur am făcut petic pentru groapa din drum

am accelerat pe scări ca să nu întâlnesc privirile căprui ale vecinei ca
amurgurile aurite se scurg pe retina mea/mă ard privirile vecinei
știe ce am făcut aseară știe că am plâns pe hol cu becul stins
atunci când am auzit că a descuiat ușa am fugit de
amurgul aurit care ieșea pe vizorul ei

cu aur diluat cu lacrimi am făcut petic pentru suflet
cu ultima suflare din mine/aur am făcut
din ochii vecinei

de când te-am cunoscut am simțit nevoia să te țin în brațe.
știi cum? așa cum își ține o mamă copilul bolnav - din datorie
față de lacrimile pe care le adunai în farfurii atunci când plângeai după privirile le care le-ai consumat. lacrimile tale tulburi
s-au imprimat pe spatele mâinilor mele.

mi-am luat angajamentul de a-ți pansa pieptul în stare
de putrefacție avansată. îți revărsai sufletul peste mine
și nu știam ce să fac cu el. mi-era frică uneori să te ating
pentru că mă gândeam că te vei prăbuși doar din
câteva respirații în ceafă. mi-ai tatuat pe piept forma
frunții tale înalte peste care și-au format drumuri câteva
riduri.

ți-am croit cărări cu degetele pe spatele tău ca să
nu uiți ce e aia alinare. știam deja că te-ai sacrificat de atâtea ori
că nu mai ai nici un sfert de inimă pentru mine deci
odată ce cărările de pe spatele tău au dispărut
ți-am croit cu privirea drumul spre casă
uitându-mă insistent după tine pe geam - te țin minte.

ai ieșit din viața mea șchiopătând.

viața mi se scurge dinspre plămâni înspre gură într-o
tuse cu expectorații de vise și de gânduri în care
eu apar doar ca personaj secundar – nici în visele mele nu mai
sunt în prim-plan
dureros? poate că este dar
eu nu mai am o eternitate în care să îmi
frământ fiecare gând doar cu câte o palmă

eu nu mai am o eternitate în care să colind fiecare
colț de stradă și fiecare local cu tematică vintage
nu mai am când să zbor peste incapacitatea mea de a trăi mai
mult decât o fac – îmi simt cum
îmi crește o bătrânețe prematură în măduva din spinare
deci am ajuns în punctul în care
știu că nu mai am o eternitate să mai fiu
mai intens decât atât deci o să
mă resemnez

Olivia Călin (n. 25 martie 2002, Piatra Neamț): Absolventă a Colegiului Național “Petru Rareș" din Piatra Neamț; studentă la Facultatea de Studii Europene. A publicat versuri în Revista Kametsa (Peru), Revista Noche Laberinto (Columbia) și pe O Mie De Semne.

Citește aici: may we live in interesting times și suntem mult prea tineri

Copyright © 2021 Olivia Călin

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.