ADRIANA RUSU

 

***

În camera mirosind a vin și a fum de țigară
stau lipită cu spatele de peretele rece
cu capul tău pe pieptul meu
Când mi-ai vorbit ți-am simțit răsuflarea fierbinte
cu sfârcul sânului stâng
și vocea mi s-a rupt ca o pâine caldă
Mâinile mele desenau cercuri pe spatele tău
și când au dat de alunița rotundă
s-au oprit parcă din impuls
Ți-ai ridicat capul ca să mă privești
și cineva dintre noi doi a zis
chiar nu mai știu cine:
„Ce rost mai are să ne spunem că ne iubim
dacă deja am făcut-o?”

Gheare și Colți

M-am zgribulit mergând pe stradă
Frigul de toamnă m-a făcut să-mi bag mîinele în buzunare
Am auzit parcă un scâncet surd
Și pentru o clipă am crezut că îl aud cumva din adâncul meu.
Fără să-mi dau seama am pornit în direcția lui.
Acolo între garajele de metal vopsite în gri,
sub niște tufe uscate zăcea un cîine…
Cîinele acela cu privirea unui bătrân înțelept,
care mă petrecuse de atâtea ori pînă acasă,
Mergând cu mine de atâtea ori pe alei înguste și întunecoase,
Zăcea într-o mocirlă de sînge și glod
Ca o cîrpă aruncată și făcută boț
Am căzut în genunchi lîngă el
încercând să-i opresc sîngerările
Dar sîngele lui cald era peste tot
iar mîinele mele erau murdare de glod
O dată cu sîngele lui curgeam și eu Furie
Eram gata să sfâșii pe toți… dacă aș fi avut gheare și colți…
aș fi înghițit întreg pământul.
Cînd ai început să primești pumni
și ți-a țișnit sîngele
Cînd te-am văzut cum primești picioare în burtă
stînd aruncat pe jos
Mi-au apărut gheare și colți
și am început să sfîșii
Toate loviturile pe care le primeam nu erau nimic
în comparație cu imaginea prietenului meu zăcînd
într-o mocirlă de sînge și glod.
De data asta nu o să te las să mori.

3 în barca de salvare 

Istoria mea începe
Într-o zi de iarnă friguroasă și cu multă ninsoare
Cred că primul lucru pe care l-am prins a fost părul creț și lung al mamei.
Sau poate nu?
Nu pot să zic că acel mic boț de 3 kg
Eram eu
Cel puțin așa cum mă știu azi
Sau poate eram mai eu decît sunt acum și nu țin minte?
Cu timpul amintirile tale nu sunt nimic altceva decît istoriile pe care ți le povestește mama sau bunica amestecate cu cele inventate de tine
Deci nu sunt și nu ești decît propria ta invenție
Și totuși nu mă pot ști altfel decît cum sunt azi
Tu cum ești azi? Nu știi?
Uneori nici eu nu mai știu…

Și stăm noi 3 în baia micuță
Cu faianță albastră
Eu stau făcută boț în cada rece urmărind cum lîngă oglindă pîlpîe lumina gălbuie și opacă a lumânării
Și simt fruntea fierbinte a Cristinei pe umărul meu și vocealui Dumitru de undeva din întuneric
Totul în jur e doar vibrații
Că tremură cada și tremur și eu
Și tremurați și voi
Niște frunze ruginite gata gata să cadă
Și totuși eu construiesc o pînză de păianjen
„Vreau să mă sinucid dar nu o voi face”
Fiecare din noi a rostit Mantra asta măcar o dată
Cu încăpățînare și nervozitate argumentăm celuilalt de ce nu ar trebui să o facă
Cînd eșuăm să ne găsim propriile motive
Poate pentru că iubim pe ceilalți mai mult decît
Ne iubim pe noi înșine?
Sau poate e un fel de egoism suprem pentru că știm că dacă avem în preajmă oameni care ne sunt dragi existența noastră este mai puțin mizerabilă?
Stăm noi 3 în baia micuță cu faianță albastră
Pe semiîntuneric, o intimitate perfectă
Aproape sacrală
Ca într-o biserică cu poduri înalte care la apus se colorează într-un spectru cald de culori și lumină
O liniște duhovnicească care te face să vrei să te spovedești
Și iată-ne pe noi 3 parcă stînd într-o barcă ce plutește în mocirla de lacrimi, emoții, trăiri și istorii
Istoria mea este Eu azi cu voi 2 în barca de salvare.

Șampania nu-mi place, dar o beau

Paharul de cristal din setul pe care mama îl ținea 

în dulapul de oglinzi și sticlă și pe care îl scotea doar de sărbători
Stătea pe masă aproape gol și am zis să-mi mai torn
din șampania pe care tata o ținea de câțiva ani pentru o ocazie specială
Habar nu aveam ce era aia însă gustul dulce acrișor
care mă pișca de limbă îmi făcea bine și
culoarea roz aurie strălucea frumos
A fost prima dată cînd am băut șampanie și mi-a plăcut
Era ziua mamei împlinise 30 de ani
Iar eu cu prietena mea
Alina în timp ce
cei mari dansau
goleam paharele
sub masă chicotind
făcând-o pe maturii
Acum nu mai chicotesc și nu trebuie să mă ascund sub masă
Și șampania nu-mi place dar o beau
Cînd te-am văzut veninds pre mine

Era ceva în mersul tău
care mă făcea să știu deja totul
Fiecare pas parcă făcea să
tremure pământul
Sau tremuram eu?
Șampania nu-mi place dar o beau
În felul în
care mîinile tale se balansau în
mers încleștate în pumni
De parcă luptai cu tine
însuți
Sau erau pumnii mei
ce mă făceau să stau pe loc?
Șampania nu-mi place dar o beau
În privirea ta care țintea pămîntul
urmărind o linie invizibilă
Sau erau ochii mei încercînd să
prindă firul?
Și iată-te lîngă mine
neștiind unde să-ți pui ochii
Pînă la urmă ai ales să
mi-i pui în palmă
Ca două ținte,
m-au făcut să stau pe loc
Deși voiam să fug,
nu voiam să aud,
știam deja totul…
șampania nu-mi place dar o beau
Ți-ai ajustat puțin vocea ai
luat aer dar cuvintele
ți s-au oprit în gît
Iar mie deja îmi curgeau
lacrimile
Fiecare din ele fiind ca o
minge de bowling ce
îmi făceau să tremure genunchii
Ți-am strivit privirea în
palme implorând să te uiți
la mine ca să știi ce faci
Dacă o să-mi spui ce știu
deja vreau să o faci conștientizând
toată brutalitatea ta
“Cred că trebuie să ne despărțim…”
Șampania nu-mi place dar o beau.

*** 

Ai așezat bucățile de carne abia prăjite
Frumos în farfurii
și mi-ai întins și mie una
Te-ai dus după tacîmuri și te-ai așezat lîngă mine
Te-ai obosit să-mi tai mai întîi bucata mea
În feliuțe subțiri iar apoi te-ai apucat de a ta
„De ce nu mănînci?”
Ți-am zîmbit și am pus mîna pe furculiță
Am uitat de farfuria mea pentru că eram prea
Ocupată să te urmăresc cum fiecare feliuță o tăiai cubulețe,
luai unul din ele în furculiță,
îl înmuiai cu grijă in sosul de usturoi și îl duceai la gură
Apoi buzele tale se arcuiau și mușcai din bucata de carne
Te priveam mestecînd și mîncînd cu poftă
Părul îți cădea pe frunte cînd te aplecai după
furculiță și mi-am întins mîna ca
să ți-l pun după ureche
„Hey, nu te-ai atins deloc de mîncare, e totul bine?”
Am observat că mă priveai îngrijorat
„Nu, doar îmi place să te privesc mîncînd.”
Ai zîmbit dulce, așa cum poți doar tuși m-ai sărutat pe frunte.
”Acum mănincă și tu.”

 

Adriana Rusu (n. 8 decembrie 1996, Chișinău): Studentă la Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Facultatea de Inginerie și Design. Este membru activ al Atelierului de scriere creativă „Vlad Ioviță” condus de către Dumitru Crudu. Versurile sale au fost incluse în antologia alcătuită de Dumitru Crudu - „Patru plus patru plus patru”. În prezent are în pregătire volumul de debut, ce va fi publicat la Editura Prut International. 

Copyright © 2021 Adriana Rusu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.