CRISTINA DAVID
Singurătate
Liniștea merge pe vârfuri.
O lacrimă sinucigașă face implozie,
De setea împărțirii la doi.
Pe timpanul meu
Un greiere își ascute arcușul.
Râd în sinea mea:
"Mi se pregătește o serenadă."
Noaptea se zvârcolește
Căutându-și loc în primul rând.
Îmi pun masca.
Am rolul principal în piesa cu actori fără chip.
Înfrățire
După toate calculele și măsurătorile,
Este imposibil ca iubirea mea să încapă
Într-o singură viață.
Voi face o înțelegere cu moartea
Să ia o parte asupra ei.
Oricum, ele sunt intime de la o vreme.
Iubirea crește îndeobște în vecinătatea morții.
Chiar acum, când inima mea e de tine plină,
Simt o gheară de gheață sfârtecând fără milă.
Un om
La această masă a stat un om.
Și-a picurat sufletul în paharul cu vin
Și l-a băut puțin câte puțin.
Lângă această fereastră a stat cineva,
A săgetat cu ochii noaptea,
Apoi a mușcat din ea.
Pe această bancă a stat un om bun,
Până când toate lucrurile în el s-au înserat
Și-atunci n-a mai stat.
Ziua
zet
Parfum de tuberoze,
Prizonier temporar,
Lampioane și veioze,
În zadar.
Șoapte zălude,
În creuzetul nopții,
Zornăie arginții
La zarul sorții.
Camarazii zeloși
Fac un pact provizoriu,
Nevăzut rămășag,
Derizoriu.
Zilele zac
În talerele roz,
Poze-azvârlite,
Moloz.
***
cuvintele
te scriu
cuibărite
pe patul rece
de hârtie
în ceasul de foc
devenit poezie
***
pe umeri
chiar în locul
de unde ai mușcat
ca dintr-un măr
mi-au crescut aripi
de adevăr
Nu te
iubeam
Nu pe tine te iubeam eu,
Ci pe mine,
Că deveneam mai ușoară ca florile de mac dimineața
Și mai frumoasă decât blândețea serilor de vară,
Mai vie decât un ocean răvășit,
Mai eu decât un dor nesfârșit.
Nu te iubeam,
Chiar deloc,
Doar în pieptul meu,
Bătând lângă tine,
Se-aprindea un foc.
Cam așa
Cam pe unde sunt ochii tăi,
Cam acolo e marea în care mă scald eu.
Cam pe unde sunt mâinile tale,
Cam acolo mi-am ghemuit eu sufletul.
Cam pe unde se termină inima ta,
Cam acolo începe a mea,
Ascultând lângă zidul
Ridicat lângă ea.
Dar iată cazmaua,
Din pieptu-mi s-a rupt,
E timpul să sap
Pe dedesubt.
Așteptând
Pe trup
Îmi crește mâna ta arsă,
Pietrele mă dor peste tot,
Cobor în mine
Înot.
În noaptea în care
Norii de ceară se scurg în fâșii,
Se năruie hotarul dintre morți, îndrăgostiți și vii.
Luna arde scoasă din minți,
Busola e oarbă
Printre arborii fierbinți.
Nu mă-ndeamnă
Niciun zbor,
Niciun vânt,
Mi se închid gândurile,
Iubitule,
Sunt aici,
Sub pământ.
Privirea
Nu cu ochii-ochi te văd eu,
Ci cu ochii-inimă,
Cu supervederea,
Cea fără cristalin, iris sau cornee,
Cu privirea-femeie.
Cea legată la ochi,
Înăuntru răsucită,
Oarbă-ntre pietre,
Clară-ntre stele,
Arcuită peste locuri,
Și peste goluri rebele.
Cu ochiul-mesager,
Privirea-mână,
Curbată spre cer,
Aprinsă cometă,
Coborând către tine,
Ca o rugăciune.
exercițiu de transcriere
zăduf, apa s-a încălzit, are gustul zilei de alaltăieri din metroul oprit în
stație la Piața Romană,
nebăute din pricina măscuței și a tuturor celorlalte măscuțe deasupra cărora
mijeau ochi plictisiți, indiferenți acum
vecina de scaun moțăie lângă mine
"ce nu înțelegi? ești turc?" strigă pasagera
de pe scaunul
din față. închide telefonul. închid telefonul. sau mai bine nu. mai am de
scris. sau nu.
"dacă ți-am zis ca sunt la Daia, ce dracu mă mai suni cu cameră?" se
oțărăște iar bomba sexy de pe scaunul din față. totul pare fără sens. chiar și
eu.
nu știu dacă să mai scriu
sunt plictisită și plictisitoare poate ar trebui să mă opresc. de tot. sau nu.
Se-îngroașă
gluma
Trece timpul,
Se-îngroașă gluma,
Râsul își întoarce colțurile,
Bate agonic,
Spasmodic,
Pendula.
Minutarele stau atârnate
Deasupra creștetului,
Ascuțindu-și acul,
Rânjit,
Al dracu'!
Până la deplina,
Obșteasca avarie,
Stă ca o sabie
A lui Damocles
Și-apoi "mucles".
Postări
Leave a Comment