EMILIA AMARIEI - VISE
Absorb în trup miresmele luminii,
Mă-mpreunez cu liniștea din vid,
Mă dispersez în cercuri și în linii,
Trecând cu limbi de foc prin orice zid,
Dizolv în irizări necunoscutul,
Difuză, ca un spectru dilatat
Și simt vibrând în aer începutul
Din cripticele cuante eclatat.
Urmând cărarea anticelor matimi,
Materia se-ntoarce-n matca ei,
Prin inima tărâmului de patimi
Și carnea lumii... căutând temei...
Sunt parte din întregul fără maluri
Și niciun sine-n sine nu m-a-nchis,
Dar când să trec prin ultime portaluri,
Un fulger sacru m-a trezit din vis.
Duminici
pentagonale
Ce duminici reci, pentagonale,
Ce neregulate zile vin,
Toate-n colțuri nefuncționale,
Toate îmbibate cu venin.
Dau și-n tine ploile de vară,
Palmele destinului le simți?
Bântuie o molimă pe-afară,
Iar prin mine trec fiori cu zimți.
Cum n-aș vrea o zi perfect rotundă,
Să mă joc prin ea ca printr-un cerc,
Doar că
unghiul ascuțit abundă
Și îmi vine greu să mai încerc.
Uite, mor și prunii și cireșii,
S-au pornit invazii de păduchi,
Ne pândesc din țepii lor măceșii
Și ne-aduc sfârșitul niște puchi.
Ce duminici pale, mohorâte,
Stau ca niște clopote pe noi!
Suprimând aceste vremi urâte,
Vreau să vină viața înapoi.
Cer deplinătății să ne-abunde,
Cer desăvârșirii drum deschis,
Invocând iubirile rotunde,
Să acced tărâmul interzis.
Doar
muzica
Mă voi topi între notele calde
Ale unei sublime, cerești serenade,
Voi fi ca o lacrimă-n crinul din vale,
Voi curge adesea pe urmele tale…
Mă ard, mă topesc... mă dizolvă... mă
curge
Iar viața din mine se scurge
Pe iarbă, pe flori, pe luceferi, pe
lună,
Iar note prin cerul cel gri descompună
Tăcerea cea lungă, nebună,
Pentru că eu... mă voi topi astă seară
Ca lumânarea de ceară
La focul aprins din fitilul tăcerii,
La focul cel viu al plăcerii…
Mă voi topi... simt cum carnea ușoară
Desprinsă de oasele-mi... zboară,
Se sparge coconul de fier și betoane,
De parcă-l zdrobesc camioane,
Și văd cum fiorul din mine-i lumină,
Cum ies diamante din mină,
Iar Schubert… mă prinde de mână...
Mă scutur de mine, mă duc, mă ascund,
Să nu mă mai tragă durerea, la fund.
Firescul din toate ce sunt împrejur
Să nu mi se-ntoarcă… îl jur!
Să pot răsărid upă multe furtuni
Din patimi, din dor și cărbuni,
Voi scrie pe boltă cu note de vals,
Spre-a șterge trecutul cel fals.
Mă voi topi... voi luci… voi iubi,
Ca lava fierbinte voi fi!
Cu patima strânsă în mine de-un veac,
Cu Strauss, cu Schubert, cu Bach...
Pe stânca topită a gândului meu,
Ia chip, lăcrimând, ca un cer, Dumnezeu,
Cu inima lumii în pieptu-i bătând,
Cu tot universul în El, tremurând,
Cu focul, cu apa, cu stâncile-n piept,
Cu visele cele pe care le-aștept,
Cu valul ce poartă oceanele-n zbor,
Cu zarea cea scursă pe ape de dor…
Topindu-mă-ncet, ca un cântec ușor,
Privesc, mă închin, mă uimesc, mă-nfior
Și tot mai suspin, mai tânjesc, mai
oftez.
Nu știu, mă topesc? Mă strecor? Mă botez?
Sau caut filonul din cosmicul dans,
Să-i prind armonia, să-l prind în
balans…
Doar muzica știe procesul deplin
Și-n fața minunilor ei mă înclin,
Mă tulbur, mă bucur, scântei răscolesc,
Iar focul se-aprinde. Mă ard… mă topesc…
Cântec
Am trei flori deliliac
Și statut de cardiac,
Într-o lume fără vrere,
Fără țintă și repere.
Am papuci, dar n-am picioare,
Brațe am, n-am aripioare.
Sub fereastră-mi cânt-un greier,
Craniu am, dar nu am creier.
Într-un bol am o piroșcă,
Iar mintea mi-a căzut cloșcă.
Stăm pitite amândouă,
Scoatem pui fără de ouă.
(Să nu ne prindă cocoșii
Pintenații, arțăgoșii
Să ne ia la fu-găreală
Să ne-arate ei cloceală.)
N-am idei, mi-e muza calpă,
N-am nici iarbă pe sub talpă,
Nici cărare sub picioare,
Dar eu cânt că am o floare:
Tri, li, li și na, na, na
Și de n-am, tot am ceva:
Cer de stele-n fundul bălții
Și-un destin sub gura dălții.
Copyright © 2017 Emilia Amariei
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai
cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment