ANTONIA HANDREA

Déjà connu

Cu dezinvoltura unui răsărit emfatic mă aștern

Peste al meu surâs ingenuu de idei

Ce ar fi nimicit până și templul de la Gizeh,

Cuvântul doare.

Snoavele himerei antropomorfizate dezvăluie fulgere,

Tumultul lăuntric se zbate intre flux și reflux,

Egosintonie și remușcări în plus,

Oare am mai delirat vreodată aici?

Sunt precum o rămășiță de nor dintr-o bucată de timp,

Pierdută anost pe aripile unui înger grăbit

Spre paroxism.

Am vrut a mă concretiza într-un integrum spiritual,

Să renasc din cenușa enigmelor carnale,

Când sunt doar o capodoperă a unei prăbușiri.

Etern declin al unei rațiuni aflate-n vacarmul firii.

Prolix

O, tu, etilism al unei pierzanii în nocturn,

Beția valului hedonic m-a redus la obscur.

Utopic mă întind peste al meu miraj psihotic.

Ce e realitatea în acest vârtej atrofic

De nevolnice lumini, nuanțate-n abis?

Percepție extrasenzorială.

Monovalența unui dualism absurd m-a făcut rece.

Eram doar un fior de antimaterie într-o ființă tulbure,

Un Dionysos al reintegrării în haos.

Inefabilă creație-să te amăgești cu un ideal meteoritic

Când te zbați într-un concept indefinit

Prin propria-i nebuloasă.

Declamativ

Meteoritic aderezi la conglomerări de frivolitate,

Când nu ești decât o înverșunare a naturii

De ambrozie și substanță,

Fuziuni de spirit în aglomerări de carbon,

Preambul latent al unui nonsens ineluctabil.

Bătaia de inimă ți-e patologie,

Inextricabilul ți-e boală.

Calmul indus iți pare atât de epileptic...

...Când încerci să-ți asimilezi esența proprie.

Constanta unei specii te-a adus aici,

Inconștientul unei materii succesive te-a plasat

În această consecventă pustietate energetică,

Nu simți niciun tremur când încerci marea cu degetul.

Te automotivezi să duci la bun sfârșit

Drogul din vene, finalitatea cosmică,

Abisul retoric te conduce persuasiv la un altfel de abis.

Tempori

Aflată-n epicentrul vârtejului de simbioză și geneză

În candoarea anacronic ancorată în evoluția siderală,

Abund într-un timp bolnav de ciclotimie,

Calamități selenare,

Autodistrugeri în masă cu delentantismul unei anemone sporadice

Aflate-n plină expansiune a Cosmosului.

Zadarnic imi căutam antimateria prin valuri de opium si Hyperion,

Prin mizantropie si serotonină toxică,

Generată de nestatornicia astrelor.

Cât atemporal să-i mai cer unui Zeu al timpului pierdut

În propria-i dimensiune conceptuală?

Naivitate

Bolnavă de un Cronos incomensurabil,

Oscilam intre hegemonia ireversibilului

Și neurogenezele de mâine.

Morfina absolutului îmi asimila întregul concept

De efemer, de ritm meteoritic ce-și definea ataraxia

în selinitatea mea sublimă.

Somnul rațiunii delimitează starea de veghe,

Conștiința cosmică,

Undele gamma nu vor mai fi la fel niciodată...

Să te amăgești cu un Eden static,

Cu un crescendo infinit,

Când tot ce cuprinzi se însumează în nimic,

Dispariție progresivă.

Negentropie

Un mutualism absurd, atroce

Dintre eurile mele alternative

M-a degenerat aici,

În dualismul măștilor.

Cadența timpului fragmentar

Al cărui continuum se propagă

În constelația hazardului,

Beția valului,

Mă interfera ca pe o diagramă

A delirului meu cosmic.

Zămislește-ți logosul în deșertul cuantic

De prisos,

De la nebuloasă la pozitron,

Până cand vei deveni orbită a autonomiei tale

Față de conștiință.

Nu-ți poți concepe trecerea în neființă.

Note despre mine însămi:

Antonia Handrea (n. 5 mai 1999, Blaj): Mă numesc Antonia Handrea și am 21 de ani. M-am născut în Blaj, acolo am absolvit liceul, însă Cluj Napoca este locul în care mă simt cu adevărat în elementul meu. Sunt studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Poezia mea este la debut. Lucrez la o serie de poeme ce îmbină idei psihologice, filosofice și artistice. Întrucât psihologia este viitoarea mea specializare, de ce nu ar fi și poezia?

Copyright © 2020 Antonia Handrea

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.