ALEXANDRA NEGRU

***

Nu-i pisiceală, ci langoarea din zilele de vară, valurile de căldură în care lucrurile par altfel, se distorsionează, aproape te fărâmă.

Trecem granița și Moldova de partea cealaltă e captivă într-o buclă temporală,

câmpii uscate se întind sub privirile tale nostalgice,

ne sufocăm,

cerem air con de la domnu' șofer și ni se dă,

cerem o soartă mai bună pentru toți

și cine suntem noi să cerem asta.

Nu-i trist de tot,

pe unele străzi, în unele case, se aprinde,

ca un neon, uneori, fericirea.

Suntem acasă la tine,

stăm liniștiți, ne balansăm într-un leagăn improvizat,

o boare de vânt ne mângâie pielea arsă,

ne promitem chestii mici, realizabile.

Îmi spui povești

din trecut, chicotim și

ne doare,

mă duci și pe mine acolo, vom fi bine.

E vară iar, o vară în care totul pare posibil,

cu zgomot de motor

și șantier,

bâzâit de țânțari și fapte eroice,

e vară și suntem din nou

copilașii părinților noștri.

***

Ce ușor e să (te) minți,

să te privești în oglinda ovală, vintage,

spunându-ți că tăieturile acelea fine de pe pielea ta nu-s riduri,

că timpul a stat în loc, a înghețat într-o

capsulă cu tot cu iubirea cuiva care a dăruit tot

și n-a înțeles nici până acum ce i s-a întâmplat,

să privești fumul de țigară

înălțându-se în rotocoale

ca niște baloane în care ai vrea să încapi,

să te ducă

într-o altă țară, într-o altă viață

unde fericirea pe care o simți

e reală,

nu doar un puzzle perceptiv

bine gândit

pe social media,

un miraj pentru cei naivi

și creduli,

ce ușor să te minți,

să te lași construit de proiecțiile altora,

de așteptările lor,

să uiți complet cine ești,

ce doare,

ce te-a adus aici.

Ce ușor

să renunți, să lași

arma îndreptată spre țeasta ta amenințător

să devină parte din tine,

să o asimilezi cu totul,

să-ți fie mereu frică.

La fel de ușor, într-o zi oarecare,

cu explozii solare și pandemii,

tei înfloriți

pe drumul care te duce spre

zona de confort

să te oprești, să te revolți,

să încerci ceva diferit,

să-ți redescoperi

amprentele

de pe degetele subțiri.

***

Ne trezim,

lumina ce ne lovește e unda de șoc

care șterge

toate călătoriile nocturne din memorie,

rămân doar senzații,

vânătăi inexplicabile,

un tremur subtil.

Ne recunoaștem și începem

să ne iubim din nou acum.

Să imprimăm pe casetele stereo

tandrețea aceea

care ne salvează întotdeauna.

Ne trezim,

dar e tot mai greu să ne găsim locul

în lumea asta

ca un glob de sticlă

sub care respirăm accelerat,

tahicardie,

înconjurați de mici bestii

gata, gata să ne sfâșie

pe o stradă prost luminată,

pe o bancă în parc,

la job sau sub vreo postare homofobă.

Să pășim atent,

pentru visători s-au construit rețele de frânghii

în cer

care ne traversează

dintr-un loc în altul,

suntem în pericol mereu,

ei stau cu

pumnul pregătit

pentru tot ce vreau să țip,

cu claxoane și reflectoare puternice de intimidare.

Alexandra Negru (n. 21 august 1993, Suceava): Absolventă a Facultății de Litere și Științe ale Comunicarii din cadrul Universității “Ștefan cel Mare” din Suceava. Câștigătoare a numeroase premii literare, autoare a volumului de poezii Deviant (editura Paralela 45, 2017).

Copyright © 2020 Alexandra Negru

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.